Brexitul şi planul de rezervă | Europa | DW | 17.01.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Brexit

Brexitul şi planul de rezervă

Ecuaţia cu multe necunoscute a Brexitului a devenit subiect de tragedie greacă. Sau de exegeză biblică, amintind de iritarea iscată de libertate celor proaspăt ieşiţi din robie. Ce opţiuni mai are May? Dar UE?

Minte de îngheaţă apele oricine afirmă că ar şti ce se va întâmpla după strivitorul vot de respingere a aşa-zisului acord Brexit cu UE şi înfrângerea moţiunii de cenzură introduse de stânga laburistă, în frunte cu Jeremy Corbyn, împotriva şefei conservatoare a guvernului londonez.

Mint la fel ori se înşală (dând glas unor inconştiente şi inavuabile dorinţe) şi panicarzii, siguri că Marea Britanie, ori democraţia britanică ar fi la pământ.

Mint cei care o ridică în slăvi pe May, ori cei care, dimpotrivă, o vituperează fără drept de apel.

Mint cei care zugrăvesc situaţia în alb-negru, tranşând clar în defavoarea uneia din multiplele tabere angrenate în conflictul privind ieşirea din UE, pe timpul conducerii ei prin rotaţie româneşti, a Regatului Unit. Complexitatea ei reclamă o abordare nuanţată, pentru care prea puţini au timp. Ca atare, subiectul acestei ieşiri, dorite de majoritatea poporului britanic care s-a exprimat în referendumul din 2016, a devenit un imens conglomerat de minciuni proferate, încă din capul locului, atât pentru facilitarea votului pro-Brexit, cât şi pentru împiedicarea lui.

Cine să oprească bulgărele de zăpadă tăvălindu-se la vale de pe muntele minciunilor pro şi contra divorţului britanicilor de europeni, pro şi contra acordului menit, chipurile, să-l reglementeze, când de fapt împiedică despărţirea şi instituie un exemplu cu scopul descurajării oricări potenţiale separări?

Şi cum poate fi oprită rostogolirea lui? Apelurile disperate ale europenilor de felul germanului Manfred Weber, candidatul principal al conservatorilor la şefia Comisiei Europene, care le cere parlamentarilor britanici să precizeze în fine ce anume vor, ca să se poată avansa către o soluţie, par de bun simţ. Dar nu-s. Cum nu sunt nici solicitările de anticipate (care ar amâna soluţia, complicând-o) ori revendicările din ce în ce mai stridente ale stângii, reclamând un al doilea referendum.

Un nou plebiscit ar polariza şi mai grav naţiunea şi ar reduce la absurd democraţia, distrugând principiul suveranităţii popoarelor. Cu referendumuri repetate sau eşuate în Danemarca, Franţa, Olanda, ori Irlanda s-au discreditat din plin şi UE şi pretenţia ei de a se adecva principiilor democraţiei. Impracticabilă (deşi atrăgătoare) e şi o virtuală amânare a Brexitului care să dea timp depistării unei noi soluţii. Căci s-ar putea intra în faza alegerilor europene din mai. 

Orice rezolvare a crizei declanşate de respingerea "acordului pentru Brexit" presupune să nu se mizeze pe V.V. Dăncilă. Implică bunăvoinţă, inteligenţă şi reîntoarcerea grabnică la acele adevăruri dureroase, care s-au refulat rapid şi temeinic. Precum şi asumarea evidenţei că incertitudinea şi perpetuarea conflictului dintre continent şi britanici provoacă pagube majore tuturor.

Chiar şi o sumară recapitulare a istoriei relevă că britanicii sunt un popor demn şi mândru de edificarea, în Regat, a primei democraţii liberale din lume. Cum ar reacţiona, în mod normal, un popor imperial, când e umilit şi împins în corzi, prin acorduri false, precum cel cu UE, care, teoretic, îndulceşte Brexitul, când de fapt îl blochează sine die, aparent din raţiuni de profilaxie politică? Cum să accepte o astfel de naţiune aşa-numitul ”backstop irlandez”, care, conform voinţei franco-germane, impuse Londrei, în acest tratat, amână la calendele greceşti despărţirea de continent, dezavuând şi democraţia britancă? Nu ştiu oare germanii sau francezii ce anume vrea cu adevărat ”Albionul”?

Ba bine că nu. Britanicii s-au arătat enervaţi de piedici comerciale şi de birocraţia europeană, ca şi de elite desconsiderând interesul propriilor popoare. I-a speriat, grav, nu doar terorismul, ci şi Angela Merkel, cu tot cu migraţia debordantă pe care a facilitat-o ea, în 2015, ca şi sentinţele tot mai incomprehensibile ale unor instanţe europene parcă atinse de hybris şi prostite de relativism ideologic ori exces de corectitudine politică. În reacţie, mulţi britanici şi-au spus păsul, supărând rău Europa. Votând pentru Brexit şi-au exprimat, clar, dorinţa ca Regatul Unit să-şi recapete controlul asupra propriilor frontiere, legi şi tranzacţii comerciale.

În revanşă, elitele europene i-au pedepsit, oferindu-le un pseudo-tratat respins categoric de un număr covârşitor al reprezentaţilor poporului britanic. Prin urmare, zarurile au fost aruncate. Cale de întoarcere nu e, chiar dacă şi mulţi britanici o doresc şi o invocă pe cât de obsesiv, pe atât de nerealist.

În schimb, există soluţii la îndemână. Pornind de la evidenţa că un Brexit dur implică grele pierderi generale, iar Europa are în continuare mare nevoie de britanici, nu doar în domeniul securităţii continentale, se pot imagina varii scenarii raţionale de ieşire din impas. Unul ar fi crearea unui spaţiu al liberului schimb care să le permită celor două părţi nu doar un comerţ la adăpost de bariere vamale, ci şi posibilitatea unor tranzacţii libere cu terţi.

Or, în Europa se idolatrizează varii noi dogme. Una e cantonarea strictă şi obstinată, pe temei ideologic, în revendicarea menţinerii Regatului Unit în piaţa internă, ori în uniunea vamală. Şi în tentativa de a-i sili pe britanici să respecte ad literam toate celor patru libertăţi (în speţă şi libera circulaţie a persoanelor, nu doar a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor), ceea ce le-ar răpi controlul asupra propriilor frontiere.

Un control asupra căruia insistă bunăoară, chiar în aceste zile, Danemarca, fără că Uniunea Europeană s-o certe. Sau s-o împiedice să le verifice. Renunţarea la aceste dogme ar deschide calea rezolvării contenciosului, eventual pe model norvegiano-elveţian. Iată planul de rezervă pe care, ştiut fiind că este în interes mutual să se împiedice un Brexit dur, l-ar putea pune în aplicare Theresa May.

Dac-ar vrea, dacă ar putea şi ar avea cu cine. Dar sunt parlamentarii britanici în stare să ajungă la un consens? Şi sunt tot mai impopularii lideri europeni în stare să sară peste propria umbră?

Vor sacrifica şefii executivelor de la Paris şi Berlin idolul unităţii antibritanice a UE? Sunt ei capabili să construiască un viitor eliberat de idei fixe, unul faţă de care nu par să aibă vreo afinitate, aşa lipsiţi de copii proprii cum sunt, care să-i instruiască şi să-i flexibilizeze, ca părinţi? 

Liderii conservatorilor britanici au greşit crezând că-şi pot speria compatrioţii atât de rău, încât, într-o Europă prea puţin democratică, să-i determine să consimtă la propria aneantizare ca popor suveran. Inteligent ar fi ca liderii europeni să evite să comită aceeaşi eroare. Căci urmaşii celor care, deşi izolaţi, i-au ţinut piept lui Hitler, pe când dictatorul nazist îngenunchease aproape integral Bătrânul Continent, se vor descurca până la urmă. Chiar şi după un Brexit dur.