Breivik și cărțile scrise în închisoare

Cărțile scrise în închisoare nu sunt decât simple ilustrări ale unei puteri sociale rămase intacte în ciuda condamnării suferite. Se face mare caz de cărți doar pentru că cei care scriu cărți adevărate s-au revoltat. Dar de fapt cei care au semnat studii ”științifice” din celula lor n-au făcut decât să pună în mișcare același sistem de influențe ca în multe alte situații mai puțin vizibile.

În termeni generali, toate aceste favoritisme, care ajung să caricaturizeze viața socială cu eforturile și ierarhiile ei firești, sunt patologii ale sistemului de norme numit ”drepturile omului”. În închisoarea lui de maximă securitate din Norvegia, Anders Behring Breivik se plânge că e ținut în izolare și că nu primește nici măcar ultima versiune a jocului video preferat. În consecință, a dat statul în judecată pentru tratament inuman, iar sistemul juridic norvegian îl ia în serios. În ciuda eforturilor sale de a oferi o viață blândă și confortabilă pacienților săi, regimul penitenciar scandinav continuă să fie contestat.

De ce? Pentru că drepturile omului, odată ce au fost postulate ca ceva absolut, deschid un orizont de revendicări fără limite. Unde se află bariera dintre uman și inuman? Acolo unde încetează tortura? Asta a fost cu mult timp în urmă și, chiar dacă subiectul torturii a reapărut, prea puțini au argumentat în favoarea ei și nu în Europa. Între timp au fost câștigate multe alte drepturi, cum ar fi cel de a avea raporturi sexuale regulate. Prin urmare limita dintre uman și inuman s-a mutat. Am trecut peste alte subiecte ca mâncarea, plimbările în aer liber, sala de bibliotecă și cinematograful, terenul de sport, dar și acestea au fost, la vremea lor, etape în definirea tot mai avansată a umanului și inumanului. Breivik, cel care a ucis râzând, ca într-un joc video, 77 de persoane, are ambiția de a muta din nou frontiera dintre uman și inuman, argumentând că singurătatea e inumană și că niciun un om nu ar trebui să fie ținut fără companie. Și nu ar trebui să ne mirăm dacă va avea câștig de cauză.

În esență, sistemul penal european tinde să adopte tot mai mult un punct de vedere utilitar. Pedeapsa retributivă pare la nivelul sensibilității barbară, iar la nivel intelectual este respinsă ca fiind metafizică, adică numai bună de aruncat la coș. Scopul principal al pedepsei tinde să devină acela de a-l readuce pe criminal pe calea ceaa bună. Din acest motiv, omul care scrie cărți în camera lui de penitență este cea mai frumoasă icoană a criminalului reabilitat. Problema românească este că ideile, nefiind luate în serios, totul a devenit o bășcălie generalizată. Dacă țările mai adâncite pe calea aceasta a progresismului se luptă din greu cu utopia reabilitării (vezi tragismul recidivelor și grotescul cazului Breivik), în România tout est pris à la légère. Dar sursa e aceeași: justiția ar avea ca scop nu pedepsirea ”pe măsură” a celui vinovat, ci reintegrarea lui în societate.

Cea mai înaltă autoritate în materie este Consiliul Europei și în cadrul său Curtea Europeană a Drepturilor Omului. CEDO este Vaticanul drepturilor omului, care riscă să-și creeze propriile rigidități și absolutisme. Din fericire se mai găsesc uneori resurse pentru mai multă suplețe, aşa cum pare să fie cazul judecătorului Guido Raimondi, noul președinte al CEDO, care în contextul discuției despre retragerea cetățeniei franceze pentru teroriști a dat de înțeles că nu va obiecta: ”Confruntată cu terorismul, CEDO trebuie să fie realistă” (Le Monde, 16 ianuarie 2016).

Dar Curtea manifestă totuși destule rigidități și poate cel mai bun exemplu ar fi acela al dreptului de vot din Marea Britanie, care se adaugă motivelor pentru care britanicii vor să părăsească Uniunea Europeană. Englezii au fost condamnați la CEDO pentru că nu acordă deținuților drept de vot. Dar, la drept vorbind, nimic nu e mai firesc. În România, în schimb, țară care aplică fidel preceptele de la Strasbourg, deținuții nu doar că votează, dar fac și strategii electorale, care, în virtutea influenței publice pe care au păstrat-o, sunt luate cât se poate de în serios. Au bloguri, intervin în dezbaterea publică, își combat adversarii. Deținuții participă activ la viața cetății! La limită, ar putea să conducă și guverne.

Ce e de făcut? Opinia noastră este că viciul se află nu atât în moravurile unei societăți sau ale alteia, ci în chiar filosofia penală care animă astăzi Europa progresistă. În nordul Europei, în aceste țări cu respect neînduplecat față de norme, se ajunge la aberația în care un criminal ieșit parcă din infern pretinde revizuirea regimului penitenciar și este luat în serios. Iar ”la porțile Orientului”, aici unde nimic nu e luat în serios, drepturile omului devin platforma unor privilegii caricaturale. Dacă închisoarea nu are scop de pedeapsă, ci e doar o școală de reabilitare socială, Breivik va câștiga în cele din urmă procesul, iar la noi vor apărea alte și alte subterfugii tot mai ingenioase. Oricât ne-am strădui să corectăm aceste defecte, nu vom reuși mare lucru dacă abandonăm ideea justiției penale retributive.