Bolile democraţiilor şi remediile lor | Global | DW | 30.12.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Bolile democraţiilor şi remediile lor

Peştele de la cap se împute. Există şi o ihtiologie politică? Cât Trump e în SUA, cât SUA în Trump? Cert e, că bolile actuale ale democraţiei nu sunt străine de elitele şi de liderii lor. A căror schimbare e imperativă.

Sergey Elkin Karikatur Trump Putin Xi

Caricatură de Serghei Elikn, înfăţişându-i pe Donald Trump, Vladimir Putin şi Xi Jinping

Ce remedii există pentru actualul disconfort al democraţiilor, care pare sistemic? Ca să le descoperim, nu e de ajuns să analizăm noile democraţii central şi est-europene, care suferă nu doar de corupţie, de brain drain acutizând probleme demografice şi de vetuste mentalităţi autoritare, întărite la rândul lor, teribil, de deformările deceniilor de fascism, comunism şi postcomunism.

Trebuie diagnosticat mai întâi ce anume nu funcţionează în vechile şi solidele democraţii occidentale. În care nu liderii sunt, cu adevărat, unica sau unica mare problemă. Mai mulţi germani, relevă un sondaj YouGov, îl consideră pe preşedintele SUA un ”pericol mai mare pentru soarta păcii mondiale” decât criminali în masă, dictatori şi terorişti de stat sângeroşi ca Putin, Kim Yong Un, ayatolahul iranian Khamenei, sau preşedintele Chinei comuniste, Xi Jinping.

Nu mai puţin aiuritoare e încrederea pe care germanii o acordă unui lider ca preşedintele Franţei, Macron. Care e mai bine cotat decât Merkel, deşi greşeala ei impardonabilă cu migraţia s-a produs în 2015 şi s-a remediat, parţial, între timp. Or, el a făcut-o de oaie în 2019. Când a articulat aserţiuni şi propuneri absolut iresponsabile. Macron a afirmat, de pildă, că NATO e în "moarte cerebrală”. Şi a propus o apropiere de Rusia lui Putin, care continuă să ocupe ilegal vaste teritorii ale naţiunilor vecine fără să dea vreun semn, oricât de palid, că ar începe să reaprecieze norme elementare de drept.

Răspunsurile înregistrate de YouGov ne plasează, din nou, în faţa unor aberaţii politice cu atât mai alarmante cu cât ne parvin prin interemdiul unor sondaje reprezentative. Nu sunt formarea de opinii (responsabile) şi participarea la decizii în baza acestor opinii esenţiale pentru democraţie? Ba bine că nu. Şi atunci cum poate exista o asemenea delirantă discrepanţă între ceea ce se înţelege îndeobşte prin valorile europene şi opinii politice reducându-le la absurd şi derizoriu?

Carenţele umane, vădite în asemenea sondaje, ne demonstrează că problema Europei apusene nu sunt nici conspiraţiile, nici doar dezinformatorii lui Putin. Sau ai extremei stângi şi drepte. Ori ai islamiştilor lui Erdogan. Şi cu atât mai puţin Trump, Boris Johnson şi prezumtiva iresponsabilitate a britanicilor care au optat pentru Brexit. Neajunsurile noastre umane se văd sporite de o educaţie insuficientă şi manipulatoare, grefate pe o presă rea, pe reţele sociale care au înlocuit (rău) presa, pe erodarea valorilor tradiţionale, precum şi pe elite progresiste, incapabile să umple vidul creat.

Şi incapabile să-l gestioneze. Spre a completa catastrofa, lor li se adaugă  sisteme politice edificate, adesea, pe baze şi principii complet eronate. În fond, mergând pe firul argumentaţiei rezonabile a lui Karl Popper, ideile sunt puternice şi pot fi bune. La fel, conducătorii. Dar cei din urmă pot adera la idei generatoare de utopii salvaţioniste, producând extremism şi totalitarism.

Democraţiile apusene nu au nevoie de lideri providenţiali. Ori de filosofi care să conducă, în conformitate cu idealul platonician, cetatea, eliminându-i pe poeţi de la butoane. Întrebarea, cum spune Popper, nu e cine anume să fie la cârmă, în speţă cel mai bun şi mai înţelept, chestiune care domină copios istoria şi teoria politică a Europei şi a Occidentului, de la Platon şi Hegel încoace. Întrebarea e cum să facem să-i putem debarca pe liderii neaveniţi, care se prefac în tirani.

Întrebarea e şi azi, la mulţi ani după intrarea în eternitate a lui Popper, cum să scăpăm oare, fără vărsare de sânge, de potentaţi, îndiante de a deveni dictatori? Întrebarea e, cum să nu admitem ca o democraţie să degenereze, fără veste, într-o dictatură nu doar a majorităţii, ci şi a minorităţii. Într-o oligarhie. De pildă cleptocrată, ca în România. Ori într-o tiranie nu doar a unui lider populist, ci şi a unei coaliţii legitimate democratic prin alegeri, care nu se mai lasă, însă, dusă de la putere până când poporul nu se răscoală, pentru că, orice opţiune ar avea electoratul, blatul politic funcţionează şi îi răpeşte naţiunii şansa de a-şi exercita, cu adevărat, suveranitatea.

Aşa s-a întâmplat, decenii la rând, în varii cancelarii, de la Bruxelles la Paris şi de la Berlin şi Viena la Bucureşti. În acest sens ar ajuta mult, după cum vedea lucrurile Karl Popper, ajustarea sistemelor electorale europene şi tranziţia la cele majoritare, precum cele anglo-saxone, pe care filosoful iudeo-englez de origine austriacă le cunoştea, ca şi pe cele continentale, îndeaproape.

Şi mai mult ar ajuta întărirea memoriei şi reaprecierea valorilor politice şi religioase ale Apusului, astfel încât europenii să nu repete greşelile care au dus la prăbuşirea democraţiilor şi la ascensiunea regimurilor totalitare care au lichidat societatea burgheză iscând un cataclism ca Holocaustul.

Maxima ei vulnerabilitate nu constă nici în competiţia liberă, nici în meritocraţia generatoare de eşecuri şi resentimente perdanţilor ei, care, frustraţi, devin fanatici şi aderă la extremism. Ci în angoasele şi însingurarea multor segmente ale unor populaţii infantilizate, educate să deteste bărbăţia, onoarea, demnitatea şi libertatea individuală, care se simt abandonate de elite trufaşe. Aceste angoase, nevroze şi depresii asociate atomizării societăţilor şi consecutivei izolări şi însingurări amplifică frustrările, refuzul democraţiei, masificarea şi propensiunea spre totalitarism.

A le combate înseamnă, între altele, a avea lideri apţi, deopotrivă, să-şi dobândească credibilitatea manifestând, ca un Boris Johnson, sau Trump, încredere în resursele propriului popor şi, totodată, să genereze sentimentul că ar deţine controlul asupra unor situaţii şi procese pe cât de complexe, pe atât de stresante. Ca de pildă terorismul, migraţia, digitalizarea sau globalizarea.