Barbarossa și tiranii națiunilor trădate | Global | DW | 22.06.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Barbarossa și tiranii națiunilor trădate

La 80 de ani de la debutul războiului antisovietic, tensiunile globale cresc și extremismele sunt pe cai mari și pentru că trecutul continuă să fie pentru mulți, inclusiv ruși, germani și români, o carte cu 7 peceți. 

Ce teribile păcate vor fi săvârșit supraviețuitorii catastrofei primului război mondial? Trebuie că au fost mari, grave și multe, de s-au trezit bătuți de soartă cu unii dintre cei mai cruzi, agresivi și siniștri lideri de mari puteri. Ambii erau lipsiți de scrupule, dar doldora de ambiții mai nemăsurate decât ale lui Alexandru Macedon și mai aveau la îndemână, colac peste pupăză, mijloace de exterminat net mai ucigașe decât ale tiranilor tuturor timpurilor la un loc.

Ca astfel de dictatori să parvină și să se mențină ani la rând la putere în aceeași de soartă lovită generație, la Berlin și Moscova, capitalele unor țări și neamuri cu pretenții globale și tentații extremiste parcă mai ample decât oriunde, e curios în sine. Și mai bizară s-a dovedit relația lor accidentată înainte de a deveni asasină și pentru popoare străine, nu doar pentru milioane de nemți și zeci de milioane de ruși, precum și pentru perdantul confruntării directe dintre cei doi tirani. 

Sincronizări cumplite

Întâmplarea simultaneității lor – dar poate n-a fost întâmplare pură, căci e imaginabil ca o dictatură a proletariatului să se înmulțească prin sciziparitate bolșevică, nășind apariția partidului național-socialist muncitoresc german - s-a dovedit o combinație asasină în masă cum nu s-a mai pomenit în istorie. Într-una a lui homo sapiens abundent însângerată și împovărată de asemenea crime. 

Pentru că în anii ciocnirii militare dintre Hitler și Stalin, chiar mai mult decât după împărțirea prăzii acordului Ribbentrop-Molotov, latențele și facultățile asasine ale celor doi tirani, probate în anii ascensiunii lor politice fulminante și înmulțite în timpul devorării jafului, s-au potențat mutual enorm. 

După un calcul realist, o parte substanțială a victimelor rusești ale războiului ar trebui trecute în contul liderului bolșevic, nu doar în cel al agresorilor.

Vina lui Antonescu

Ceea ce nu înseamnă că vina celor doi ar fi fost reductibilă, relativizabilă sau justificabilă prin ale celuilalt, cum au acreditat între alții varii istorici revizioniști germani ca Ernst Nolte. Sau egală și nepotențată de alții. 

Ori că principalul agresor și vinovat de la 22 iunie 1941, Hitler, n-ar fi avut complici, precum Antonescu, grav vinovat, după trecerea Nistrului, chiar dacă, la traversarea Prutului, România fusese în drept să-și recupereze parte din teritoriile jefuite de dictatori. Le prăduise tâlhărească lor înțelegere de la 23 august 1939, urmată de preluarea nejustificat de violentă a puterii de către sovietici în Basarabia, Herța și Bucovina de Nord. 

Dar și aici vina fusese împărțită. O parte din păcat, constând din acceptul ultimatumului sovietic și al arbitrajului de la Viena fără rezistență militară, prin vot majoritar în Consiliul de Coroană, adoptat împotriva voinței regelui Carol al II-lea, va apăsa pe veci istoria. Și va împovăra conștiința românească, dimpreună cu alianța cu Germania nazistă și, mai ales, complicitatea la Holocaust. 

Îi va bântui și pe ultranaționaliști, pe ortodoxiști, pe toți patrioții și credincioșii de carton, pe rinocerizata elită, ca și pe adulatorii și urmașii lor. Cu toții dădeau și dau pe dinafară de retorică dragoste de țară și de biserică, dar, în fapt, la începutul anilor 40, și-au trădat patria și neamul la greu, fluierând în veselie.

Victoriile din debutul războiului și cauzele lor

La început părea chiar ca voioșia să aibă temei. Jefuirea la scară mare a evreilor înainte ca cei bucovineni, basarabeni și unii din restul României să fie deportați și asasinați în masă era în toi. 

Iar victoriile militare germano-române se țineau lanț. Trupele germane și române au intrat ca-n brânză în adâncul teritoriului sovietic. 

În nesfârșita lui noapte a minții, întreruptă din când în când de viclenia mojicului care intuiește corect când e cazul să-și doboare rivalii și să răspândească teroare ca să se perpetueze la putere, Stalin ignorase recomandările bunului simț și avertismentele spionilor săi cei mai eficienți. 

Primele ar fi trebuit să-l împiedice să-și decapiteze armata. Or, Stalin o decimase în marea teroare a anilor 30, lichidându-i pe cei mai competenți din generalii și ofițerii săi. Cât privește recomandările, Orchestra Roșie beneficia de spioni geniali ca Rado și Trepper. Și ei și Sorge, de la Tokio, indicaseră Moscovei până și data exactă a atacului german de la 22 iunie 1941. 

În nerozia și ura lui pe democrațiile liberale, cuplate cu frica lui de Hitler, pe care-l și admira, Stalin n-ar fi vrut să provoace Berlinul prin mobilizări fie și parțiale. Care ar fi fost extrem de importante. Ca atare, și-a amuțit intelectul și n-a ținut seama de informațiile lor, crezându-le, spre paguba Rusiei și a alianței antihitleriste, dezinformare și război hibrid. Or, nu poate fi inadecvare mai serioasă pentru un lider de stat și un eșec mai grav pregătind catastrofale înfrângeri militare, decât falsa apreciere a prietenilor și a dușmanilor și proasta evaluare a estimărilor propriilor servicii secrete.

La toate acestea s-au adăugat deplorabila situație a unei economii sovietice distruse de bolșevism, precum și deficiențele de caracter ale lui Stalin, care s-au suprapus carențelor slugilor lui, potențându-le. După atacul german, dictatorul a intrat într-un soi de prostrație, așteptându-se, pe drept, să fie arestat și împușcat, așa cum merita, ca trădător nu doar al țării sale, ci și al ideii marxist-leniniste. 

Or, lașitatea i-a împiedicat pe supraviețuitorii biroului politic al PCUS să profite de vremelnica sa paralizie provocată de atacul hitlerist, ca să-l debarce pe asasinul colegilor lor și al altor milioane de sovietici. 

Revirimentul sovietic

După o îndelungată debandadă, în timpul căreia comandanții au făcut cum i-a tăiat capul, trupele Armatei Roșii s-au reorganizat cu greu, susținute fiind de natură și de eroismul militarilor de rând. Ca și de competența unor generali îndepărtați și apoi replasați în fruntea oastei, ca Jukov, apărătorul Moscovei, Leningradului și Stalingradului și marele învingător al Bătăliei de la Kursk. 

Defensiva sovietică s-a reorganizat nu doar cu ajutorul vremii rele și a “generalului iarnă”, devenit extrem de eficient datorită întârzierii cu care, din cauza campaniei balcanice, s-a declanșat operațiunea Barbarossa. Decisive s-au dovedit furniturile de arme americane, cu sute de mii de autovehicule, jeepuri și camioane, zeci de mii de avioane și alte blindate livrate rușilor de SUA. Greu a atârnat și proasta echipare și pregătire a trupelor agresoare. Care mai erau grevate de conștiința încărcată a militarilor implicați în infernale crime împotriva umanității. Și nu erau instruite pentru o campanie grea pe stepele nesfârșite ale Rusiei, unde germanii ar fi avut nevoie și de diviziile angajate pe frontul de vest împotriva unui inamic britanic a cărui aviație învinsese în Bătălia pentru Anglia și împiedicase invazia în Regatul Unit.

Mai ales în fața Moscovei a rezistat Armata Roșie eficient. Și mai ales această rezistență neașteptată, cu un an înaintea celei de la Stalingrad, pare, potrivit cărții “Anmerkungen zu Hitler” (n.r. Note cu privire la Hitler), a istoricului germano-britanic Sebastian Haffner, să fi produs o mutație hotărâtoare în Hitler. E posibil să-l fi convins pe conducătorul celui de-al Treilea Reich că victoria militară totală la care visase i-a scăpat definitiv și irevocabil printre degete. 

Schimbarea de macaz din creierul liderului nazist

E verosimil ca Hitler să fi ezitat anterior între a acorda prioritate fie impulsului său antisemit ucigaș, fie dorinței cuceririi de spațiu “vital”, rusesc și a accesului la supremație globală, eventual cu sprijin britanic, implicând reținere la crime în masă detestate și neacceptate de Londra. 

Din decembrie 41, când ofensiva germană s-a împotmolit definitiv în fața Moscovei, gândirea politică rezumată în “Mein Kampf”, pare să fi suferit mutația decisivă în favoarea urmăririi cu orice preț, deci cu prioritate absolută, oricât de exorbitant i-ar fi fost costul politic, economic și militar, a planului exterminării evreilor. 

Încurajat de atacul nipon devastator, de la Pearl Harbour, ori năucit de incapacitatea trupelor sale de a cuceri Moscova, dictatorul nazist a comis, nesilit de nimeni, în același decembrie 41 de pomină, și gafa supremă, de a declara război Americii, pecetluind astfel soarta războiului mondial. Căci pactul germano-nipon nu-l obliga să arunce Germania în conflict direct cu lumea nouă.

Nu i-a păsat lui Hitler nici cât negru sub unghie că-și trădează nu doar compatrioții, ci și aliații. Nu l-a mai interesat că torpilează eforturile lor de război, grevate în ultimii ani și chiar în lunile decisive din finalul războiului, de nenumăratele trenuri cu evrei deportați circulând spre Auschwitz și alte lagăre de exterminare. Și l-a lăsat rece absența de pe front a trupelor SS, rămase angajate în paza lagărelor, și înlocuite în final de copii, deși aparatul de război german ar fi avut uriașă nevoie de unități de elită proaspete ca și de capacitățile de transport feroviare alocate genocidului.

Un final revelator

În final, mai straniu decât orice și prea puțin știut, Hitler avea să revină la dragostea sa mai veche pentru adversarul său bolșevic de la Moscova. Testamentul "Führerului" și declarațiile sale mai vechi probează că, în fața înfrângerii, a vrut, monstruos cum era, să-și pedepsească poporul în numele căruia comisese crimele sale fără egal în istorie. 

Ar fi vrut să-i anihileze și pe germani, dându-i, după capitularea necondiționată pe care o știa inevitabilă probabil de pe la sfârșitul anului 1941, pe mâna lui Stalin, nu a omenoșilor săi inamici din vest. Iată ce reiese din deciziile sale finale, din 18 și 19 martie 1945, ca și din altfel inexplicabilul ordin al ofensivei din Ardeni, declanșată de Hitler în toamna anului 1944, când de cele două armate germane de tancuri, aruncate în luptă în vest în contra anglo-americanilor, germanii ar fi avut disperată nevoie pe frontul de est. 

De unde se apropia inexorabil o armată plină de violatori și hoți, încurajată la fărădelege, cum relevă Conquest, de către Stalin însuși. 

Or, în loc să-și apare cu blindatele restante poporul, care la finele anilor 30 ridicase în slăvi meritele reale sau imaginare ale lui Hitler și îi era atât de recunoscător încât l-ar fi plebiscitat, liderul celui de-al Treilea Reich a ordonat la mijlocul lunii martie 1945 tactica pământului pârjolit. Care nu mai era tactică, ci strategie politică, de pedepsire a unui popor din unghiul său “nedemn”, de vreme ce, în capul lui, germanii se lăsaseră înfrânți. Făptașii care, din motive lesne de înțeles, ar fi vrut cu orice preț să fie capturați (și cruțați) de americani, ajunseseră să fie osândiți de propriul lider să cadă în mâna Rusiei comuniste.

Trădarea finală s-a produs la 18 martie, când, știind bine ce infame ordine emite, Hitler dispusese distrugerea bazei materiale încă utilizabile a localităților germane, iar a doua zi evacuarea, pe jos, fără hrană, în marșuri ale morții, a locuitorilor orașelor Reichului pe punctul de a fi cucerite de americani. 

Anterior, probându-și ura pe civilizație și nihilismul, același Hitler fanatic și sinucigaș ordonase distrugerea Parisului. În 1944, orașul luminilor fusese salvat, in extremis, de un militar german. Dietrich von Choltitz s-a păstrat viu în memoria omenirii în special pentru că în calitatea sa de guvernator militar al Parisului a refuzat să execute un singur ordin scelerat, preferând aruncării în aer a capitalei, cu muzeele și podurile ei, s-o dea pe mâna forțelor franceze libere.

Or, tot el acceptase anterior, acum exact 80 de ani, când pornise alături de trupele antonesciene din România, în Operațiunea Barbarossa, să îndeplinescă împreună cu militarii săi alt ordin scelerat: exterminarea de civili evrei. 

Întrebări cheie

De ce a făcut-o? De ce s-au supus germanii, în masă, unui ticălos ca Hitler? De ce unii dintre ei, chiar aristocrați cultivați ca Dietrich von Choltitz, au acceptat să-și pângărească haina militară și onoarea înainte de a înțelege că i se supun unui smintit, unui ins clinic bolnav și unui asasin în serie? Dar rușii lui Stalin? 

Câți din cei 20 de milioane de ruși omorâți între 1941 și 1945 ar mai fi trăit dacă Stalin n-ar fi dat ordine grotești și inumane, cum au fost, potrivit lui Robert Conquest, lansările de ofensive insuficient pregătite, cu prea puține efective și arme adecvate ale trupelor lansate în atacuri, de pildă în Ucraina? De ce mai sunt azi mulți care continuă să-i creadă pe scelerați mari eroi? 

Cum de își permite un Vladimir Putin să-l reabiliteze pe Stalin? Și cum de cred încă prea mulți români că Antonescu n-a fost ce-a fost, un criminal în masă și un neghiob, nu doar un descreierat, care a trădat interesele țării pe care pretindea c-o iubește? 

A nu repeta cataclismicele greșeli ale trecutului învățând din ele, pentru ca jertfele umane pe care le-au provocat să nu fi fost inutile, înseamnă a înțelege just meandrele și momentele cheie ale istoriei și a nu mai permite falsificarea ei.

Vă mai recomandăm