Banii n-aduc fericirea

La Washington premierul israelian Ehud Olmert şi preşedintele american George Bush au reacţionat la scindarea naţiunii şi teritoriilor palestiniene anunţînd că-şi menţin sprijinul pentru soluţia celor două state. Ambii s-au declarat în continuare în favoarea creării unui stat palestinian trăind în pace şi securitate alături de cel israelian. Bush a declarat de pildă că speră „ca şi ceilalţi din regiune să înţeleagă, că acesta este drumul care duce la pace. Sperăm ca lumea arabă să sprijine acest plan”, a adăugat şeful Casei Albe. Simultan, ambii lideri l-au susţinut clar şi fără echivoc pe preşedintele palestinian Abbas, care conduce şi gruparea Fatah, aflată în conflict deschis cu organizaţia extremistă islamică Hamas. Olmert a ţinut, ca şi Bush, să evidenţieze legitimitatea lui Abbas declarînd că are de gînd să se folosească de orice posibilitate spre a coopera cu preşedintele palestinian. „Am propus să mă întîlnesc cu preşedintele Abbas la fiecare două săptămîni, şi sunt chiar gata să mă deplasez la Ierihon, un lucru pe care nu l-a făcut pînă acum nici un premier israelian” a spus şeful guvernului de la Ierusalim.

Va fi oare suficient acest sprijin spre a se salva pacea în regiune?

Ca şi cum n-ar fi fost previzibilă încă de la desfiinţarea coloniilor evreieşti din fîşie, crearea „Hamastanului” în Gaza, a sfîrşit prin a şoca întreaga Comunitate Internaţională. Preluarea controlului total, în Gaza, de către organizaţia extremistă islamică palestiniană Hamas, o grupare teroristă hotărîtă să distrugă statul evreu şi să combată la sînge expansiunea libertăţii şi principiilor democraţiei occidentale a complicat datele situaţiei oricum dificile din Orientul Apropiat, dar nu le-a schimbat din temelie.

Fapt e că, în regiune, a apărut un nou şi foarte belicos bastion terorist al filialei palestiniene a frăţiilor musulmane din Egipt, aliate cu gruparea extremistă şiită Hizbullah, din sudul Libanului, cu Siria şi mai cu seamă cu Iranul fundamentalist-islamic. Cît de ameninţătoare e apariţia acestui nou cocteil exploziv în butoiul cu pulbere palestinian se înţelege de la sine.

Sub ochii Israelului, Americii şi Europei, djihadismul de inspiraţie iraniană a cucerit aşadar o nouă redută. E cea mai vestică şi potenţial cea mai periculoasă din cele de care dispun fundamentaliştii de la Teheran.

E fără îndoială salutar faptul că, în faţa provocării reprezentate de victoria repurtată de Hamas în Gaza, atît UE cît şi America şi Israelul s-au hotărît să adopte o poziţie comună clară, de susţinere a preşedintelui palestinian Abbas. Dar e o iluzie primjedioasă să se creadă că deblocarea ajutoarelor financiare destinate guvernului său de salvare naţională, compus din militanţi şi activişti ai grupării Fatah, din care, s-o recunoaştem, nici unul nu e uşă de biserică, ar constitui un panaceu.

Leacul financiar nu poate vindeca toate rănile supurente şi maladiile regiunii, cîtă vreme nu se combate sursa principală a infecţiilor care au contaminat-o, au pus la pat procesul de pace şi riscă să îngroape şi ultimele speranţe de liberate ale naţiunilor din zonă.

Această sursă de microbi fatali este regimul fundamentalist-islamic iranian. Executivul de la Teheran alimentează cu arme şi bani mai toate mişcările extremiste şi teroriste din Orientul Mijlociu, amestecîndu-se masiv în susţinerea diverselor grupări armate şi revolte din Irak, Liban şi teritoriile palestiniene. Obiectivul acestor ingerinţe e limpede. Iranul urmăreşte blocarea tentativelor occidentale de aplanare a variilor focare de criză din regiune.

In privinţa ambiţiilor sale nucleare, întreaga lume occidentală, de stînga sau de dreapta, de dincolo sau dincoace de-ocean e de acord că reprezintă o ameninţare absolut intolerabilă. Mai nimeni în apus nu crede că un eventual Iran nuclearizat ar putea fi sau deveni acceptabil.

Deocamdată însă, toate negocierile cu Teheranul privind renunţarea la îmbogăţirea uraniului, procedura necesară fabricării de bombe atomice, au eşuat jalnic. La fel de lamentabil riscă să fie rezultatul anemicelor sancţiuni asupra cărora cu greu s-a putut cădea de acord în Consiliul de Securitate ONU, date fiind obiecţiile, dictate de interese politice şi economice ale Rusiei şi Chinei comuniste.

Dar occidentul nu se poate hotărî să tragă din acest eşec concluziile necesare remedierii carenţelor propriei politici. Chiar şi în sînul administraţiei americane s-au ivit disensiuni de amploare între departamentul de stat al Condoleezzei Rice, pe de o parte, şi grupul din jurul vicepreşedintelui Dick Cheney, pe de alta, în privinţa utilităţii diplomaţiei în relaţiile cu Iranul.

In fapt, ar trebui să fie clar ca lumina zilei că nici un fel de tatative nu vor avea vreodată sorţi de izbîndă, cîtă vreme comunitatea internaţională nu se va dovedi solidară, fermă, şi pregătită, la nevoie, să demonstreze Iranului că nu este un leu de mucava.

Despre izvorul viruşilor care au năpădit Orientul Mijlociu şi îi afectează grav sănătatea.

La Washington premierul israelian Ehud Olmert şi preşedintele american George Bush au reacţionat la scindarea naţiunii şi teritoriilor palestiniene anunţînd că-şi menţin sprijinul pentru soluţia celor două state. Ambii s-au declarat în continuare în favoarea creării unui stat palestinian trăind în pace şi securitate alături de cel israelian. Bush a declarat de pildă că speră „ca şi ceilalţi din regiune să înţeleagă, că acesta este drumul care duce la pace. Sperăm ca lumea arabă să sprijine acest plan”, a adăugat şeful Casei Albe. Simultan, ambii lideri l-au susţinut clar şi fără echivoc pe preşedintele palestinian Abbas, care conduce şi gruparea Fatah, aflată în conflict deschis cu organizaţia extremistă islamică Hamas. Olmert a ţinut, ca şi Bush, să evidenţieze legitimitatea lui Abbas declarînd că are de gînd să se folosească de orice posibilitate spre a coopera cu preşedintele palestinian. „Am propus să mă întîlnesc cu preşedintele Abbas la fiecare două săptămîni, şi sunt chiar gata să mă deplasez la Ierihon, un lucru pe care nu l-a făcut pînă acum nici un premier israelian” a spus şeful guvernului de la Ierusalim.

Va fi suficient acest sprijin spre a se salva pacea în regiune? Petre Iancu

Ca şi cum n-ar fi fost previzibilă încă de la desfiinţarea coloniilor evereişti din fîşie, crearea „Hamastanului” în Gaza, a sfîrşit prin a şoca întreaga Comunitate Internaţională. Preluarea controlului total, în Gaza, de către organizaţia extremistă islamică palestiniană Hamas, o grupare teroristă hotărîtă să distrugă statul evreu şi să combată la sînge expansiunea libertăţii şi principiilor democraţiei occidentale a complicat datele situaţiei oricum dificile din Orientul Apropiat, dar nu le-a schimbat din temelie.

Fapt e că, în regiune, a apărut un nou şi foarte belicos bastion terorist al filialei palestiniene a frăţiilor musulmane din Egipt, aliate cu gruparea extremistă şiită Hizbullah, din sudul Libanului, cu Siria şi mai cu seamă cu Iranul fundamentalist-islamic. Cît de ameninţătoare e apariţia acestui nou cocteil exploziv în butoiul cu pulbere palestinian se înţelege de la sine.

Sub ochii Israelului, Americii şi Europei, djihadismul de inspiraţie iraniană a cucerit aşadar o nouă redută. E cea mai vestică şi potenţial cea mai periculoasă din cele de care dispun fundamentaliştii de la Teheran.

E fără îndoială salutar faptul că, în faţa provocării reprezentate de victoria repurtată de Hamas în Gaza, atît UE cît şi America şi Israelul s-au hotărît să adopte o poziţie comună clară, de susţinere a preşedintelui palestinian Abbas. Dar e o iluzie primjedioasă să se creadă că deblocarea ajutoarelor financiare destinate guvernului său de salvare naţională, compus din militanţi şi activişti ai grupării Fatah, din care, s-o recunoaştem, nici unul nu e uşă de biserică, ar constitui un panaceu.

Leacul financiar nu poate vindeca toate rănile supurente şi maladiile regiunii, cîtă vreme nu se combate sursa principală a infecţiilor care au contaminat-o, au pus la pat procesul de pace şi riscă să îngroape şi ultimele speranţe de liberate ale naţiunilor din zonă.

Această sursă de microbi fatali este regimul fundamentalist-islamic iranian. Executivul de la Teheran alimentează cu arme şi bani mai toate mişcările extremiste şi teroriste din Orientul Mijlociu, amestecîndu-se masiv în susţinerea diverselor grupări armate şi revolte din Irak, Liban şi teritoriile palestiniene. Obiectivul acestor ingerinţe e limpede. Iranul urmăreşte blocarea tentativelor occidentale de aplanare a variilor focare de criză din regiune.

In privinţa ambiţiilor sale nucleare, întreaga lume occidentală, de stînga sau de dreapta, de dincolo sau dincoace de-ocean e de acord că reprezintă o ameninţare absolut intolerabilă. Mai nimeni în apus nu crede că un eventual Iran nuclearizat ar putea fi sau deveni acceptabil.

Deocamdată însă, toate negocierile cu Teheranul privind renunţarea la îmbogăţirea uraniului, procedura necesară fabricării de bombe atomice, au eşuat jalnic. La fel de lamentabil riscă să fie rezultatul anemicelor sancţiuni asupra cărora cu greu s-a putut cădea de acord în Consiliul de Securitate ONU, date fiind obiecţiile, dictate de interese politice şi economice ale Rusiei şi Chinei comuniste.

Dar occidentul nu se poate hotărî să tragă din acest eşec concluziile necesare remedierii carenţelor propriei politici. Chiar şi în sînul administraţiei americane s-au ivit disensiuni de amploare între departamentul de stat al Condoleezzei Rice, pe de o parte, şi grupul din jurul vicepreşedintelui Dick Cheney, pe de alta, în privinţa utilităţii diplomaţiei în relaţiile cu Iranul.

In fapt, ar trebui să fie clar ca lumina zilei că nici un fel de tatative nu vor avea vreodată sorţi de izbîndă, cîtă vreme comunitatea internaţională nu se va dovedi solidară, fermă, şi pregătită, la nevoie, să demonstreze Iranului că nu este un leu de mucava.