Bătălia lui Putin pentru controlul spațiului postsovietic și pentru propria lui poziție. Îi va recunoaște Occidentul dreptul la sferă de influență? | Europa | DW | 07.01.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Europa

Bătălia lui Putin pentru controlul spațiului postsovietic și pentru propria lui poziție. Îi va recunoaște Occidentul dreptul la sferă de influență?

Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan etc. formează lunga listă a republicilor postsovietice asupra cărora Moscova consideră că deține dreptul (istoric?) de veto. (SpotMedia.ro)

În decembrie, regimul Putin și nostalgicii naționalist-comuniști din Parlamentul de la Moscova au comemorat cu mare jale împlinirea a 30 de ani de la decesul oficial al Uniunii Sovietice (aceasta aflându-se în „moarte cerebrală” de vreo doi ani atunci când steagul URSS a fost coborât pentru ultima oară de pe Kremlin), reluând vechile, plictisitoarele și penibilele lor clișee cu „cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX” etc.

Întâmplător sau nu, chiar în această perioadă se dau lupte grele, de toate felurile, cu toate tipurile de arme, instrumente, resurse, strategii și tactici, în războiul hibrid din spațiul postsovietic eurasiatic, sub cupola pretenției Rusiei de a avea o sferă de influență în jurul granițelor ei, eventual recunoscută de SUA și Occident, din Europa de Est până în Asia Centrală.

Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan etc. formează lunga listă a republicilor postsovietice asupra cărora Moscova consideră că deține dreptul (istoric?) de veto în privința strategiiilor și politicilor interne și externe ale acestor state și că poate să decidă schimbările care pot sau nu pot avea loc în aceste țări.

Emanciparea acestor țări înseamnă și emanciparea viitoare a rușilor și eliberarea de Putin.

Nu întâmplător, și comuniștii din China au anunțat sprijin pentru regimul dictatorial de la Nur-Sultan (Astana), care își împușcă în aceste zile cetățenii. Știu ei, chinezii, de ce s-au grăbit să ia această poziție pro-regim și anti-popor.

În subtext, vom înțelege însă ușor că destrămarea sferei de influență a Rusiei ar grăbi și sfârșitul Erei Putin, care nu numai că este conducătorul Rusiei de 22 de ani (31 decembrie 1999), dar provine chiar mai din urmă, din stihiile sovietice, fiind un fost ofițer KGB detașat la Dresda (RDG), care și-a făcut „un rost în viață” din spionajul specific Războiului Rece și din puterea aparatului politic și de represiune al imperiului rus sovietizat.

Vulpea şi găinile

Dar de ce ar avea dreptul Rusia la sferă de influență, care să însemne sacrificarea și abandonarea aspirațiilor țărilor învecinate la deplină suveranitate națională, la regimuri democratice, la stat de drept și la libertatea de a-și alege singure încotro doresc să se îndrepte, din punct de vedere politic și strategic?

Doar pentru că aceste națiuni au avut ghinionul să aibă un asemenea vecin grobian? Pseudo-argumentul ipocrit că „Rusia se simte amenințată de țările vecine” și, de aceea, are nevoie de „garanții de securitate” a fost perfect ridiculizat astăzi de secretarul de Stat american Blinken, prin comparația cu vulpea care dă atacul asupra cotețului găinilor spunând că se simțea amenințată de găini.

Din perspectiva noastră, a României și a națiunilor care trăiesc în Europa Centrală și de Est, nu dorința Rusiei este cea care contează și pe care merită să o discutăm, aceasta fiind clară și transparentă, ci limita geopolitică de negociere pe care SUA, NATO și UE o vor trasa și susține în 2022 în relația cu regimul Putin.

Alegerile din Franța (aprilie și iunie) și SUA (noiembrie) complică întrucâtva situația politică internă a marilor puteri occidentale, dar să sperăm că acestea vor putea gestiona ferm dosarul.

Trăim vremuri importante, în care lumea este reconfigurată sub ochii noștri, iar relațiile dintre marile puteri sunt într-o continuă și accelerată transformare. Iar aceste transformări, deocamdată, nu au deloc darul să ne liniștească.

Însăși ideea negocierilor de la Geneva este oarecum confuză și derutantă pentru noi, căci nu vedem ce anume se poate negocia cu Moscova și de ce? Ce fel de „garanții de securitate” i se pot acorda lui Putin?

Că NATO nu se va mai extinde niciodată? Nu se poate garanta așa ceva.

Că Ucraina nu are voie să intre în NATO în vecii vecilor? Nici vorbă.

Că SUA și NATO nu pot întări apărarea militară a aliaților din Flancul Estic? În niciun caz.

Să le spună SUA rușilor că, fie, „Asia Centrală nu ne interesează” și acolo puteți face ce vreți voi, doar ca să pară că s-a ales și Putin cu ceva în aceste negocieri? Deplorabil, mă îndoiesc că Biden poate transmite un asemenea mesaj.

Cât despre semnături și tratat SUA-Rusia despre sfera de influență rusească, aproape inimaginabil în condițiile actuale. Atunci, la ce bun să ne așteptăm de la aceste negocieri? Doar despre un posibil viitor tratat de limitare a armamentului nuclear, care să înlocuiască Tratatul INF, încheiat în 2019? Ce rost mai au ele, în condițiile în care regimul Putin trimite trupe pentru a lupta împotriva protestatarilor din Kazahstan, fură teritorii Ucrainei (Crimeea, Donbas) și își execută opozanții?

Liderii autocrați revizioniști Putin și Xi Jinping forțează în acești ani schimbarea ordinii mondiale liberale și anularea supremației Vestului fiind convinși că, în acest moment, într-o Americă aflată în declin și dezbinare internă, nu sunt întrunite condițiile sociale și politice pentru ca SUA să apere pe cineva și să poarte un război împotriva Rusiei sau Chinei. Deci China și Rusia ar avea drum liber pentru a contura și conduce lumea postliberală.

Aici este cheia agresivității sporite și îndrăznelii tot mai mari a Moscovei și Beijingului. Nu lipsa capacității militare a Statelor Unite de a le învinge, ci dezbinarea politică, socială și ideologică internă opresc SUA și Vestul să asume varianta confruntării militare decisive, probabil chiar și atunci/dacă un aliat ar fi atacat.

Războiul se întâmplă

Pretextul banalizat este că „într-un mare război nu vor exista învingători și învinși”. Este fals, este o scuză care sună plauzibil și e o eroare comodă – în  orice război, oricât de mare ar fi și cu oricâte costuri, există în cele din urmă învingători și învinși, iar învingătorii fac regulile pentru noua ordine mondială. Așa a fost întotdeauna și așa va fi mereu.

Puteţi citi articolul integral AICI.