Autogol Trianon la ambele porți | România | DW | 14.05.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Autogol Trianon la ambele porți

O lege inițiată vara trecută de senatorii PSD Titus Corlățean și Șerban Nicolae cere marcarea cu festivism a zilei de 4 iunie ca Zi a Tratatului de la Trianon. Legea a fost adoptată ieri în Parlamentul de la București.

Să o luăm mai întâi așa: Titus Corlățean și Șerban Nicolae au administrat o doză de otravă propriei noastre istorii. Pentru români, Marea Unire este rezultatul voinței exprimate la 1 decembrie 1918. Să serbezi apariția pe harta Europei a României unite ca urmare a unui pact de împărțire a lumii între câștigătorii unui război înseamnă să furi din gloria propriului merit.

Românii nu aveau nevoie de festivism legiferat pentru a marca un moment istoric vechi de un secol și pe care cei mai mulți îl ignoră. Simbolistica lui romantic-naționalistă, consfințirea existenței statului român pe harta Europei, nu mai are, astăzi, nimic în comun cu spiritul acelei Europe unite la care unii lucrează sisific pentru că alții o faultează pe unde o prind. Gestul acelor 235 de deputați români care au votat în favoarea instituirii unei zile oficiale a Tratatului de la Trianon nu-i înalță cu nimic deasupra retoricii nostalgic-revanșarde a puterii iliberale de la Budapesta și a prietenilor acesteia. Dimpotrivă. 

Cum legea nu ajută la nimic și nici nu putem suspecta vreo plictiseală mare în Parlamentul de la București, ne rămâne ipoteza unui tun cu jet masiv de spălat pe mâini după proiectul de lărgire a autonomiei Ținutului Secuiesc trecut prin acord tacit de Camera Deputaților pe 29 aprilie sau varianta unui incendiu pus cu bună știință. Fie pentru că autorii legii au ceva de ascuns în dosul vraiștei stârnite, fie pentru că aveau urgentă nevoie de o contrapetardă electorală mai colorată și mai fumigenă decât ieșirea nepotrivită, nefericită și deloc europeană din 29 aprilie a președintelui tuturor cetățenilor României, Klaus Iohannis.

Într-o tentativă de a argumenta legea adoptată ieri, vicepreședintele Senatului Titus Corlățean, fost șef al diplomației române, amintește că Jobbikul de extremă dreaptă de la Budapesta şi Fideszul premierului ungar Orbán Viktor au adoptat, în 2010, o lege de comemorare a „aşa-zisei tragedii a naţiunii maghiare prin Tratatul de la Trianon”.

Eșec etern

Disgrațiosul circ naționalist al lui Orbán Viktor nu poate fi un model de urmat și cine se apleacă să ridice o mănușă aruncată de liderul de la Budapesta, o face ca o pornire de autoînjosire. Dar, orice sentimente ar avea față de momentul 4 iunie 1920 un jurist român născut la Medgidia, bun creștin mărturisit, și colegii săi de partid cu pretenții de centru-stânga progresistă europeană, pentru un cetățean maghiar, pierderea a două treimi din țară este o tragedie, indiferent dacă istoric vorbind are sau nu dreptate. Sângele apă nu se face. Dacă, prin cine știe ce accident genetic, bunicul fostului președinte interimar al Senatului s-ar fi născut maghiar în Belényes și, la capătul unor jocuri politice și al unui război pe care nu le-a dorit și nu le-a declanșat, tratatul de la Trianon l-ar fi obligat să trăiască în Beiuș, acest Trianon chiar i-ar fi fost o tragedie, nu una „așa-zisă”. Oamenii mici trăiesc intens tragediile mari, statele de multe ori nici nu înțeleg ce e cu ele.

I-au trebuit zece ani PSD-ului și lui Titus Corlățean să ofere o replică acelei legi ungare din 2010, care oricum nu deranjează pe nimeni, ci e doar un festivism desuet. Zece ani în care, cu o majoritate mai mare sau mai redusă, a cam deținut puterea, la București, inclusiv puterea de a-i răspunde pe măsură lui Orbán Viktor. Poate că ar fi pierdut demult această putere dacă nu ar fi avut parte, la nevoie, de complicitatea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România. O alianță de lungă durată nu este nici ea altceva decât un troc. Asta e politica. O târguială. 

Dar ce preț merită statutul de atârnător de profesie pe lângă mardeiașii puterii? Singura certitudine este succesiunea în CEO-ul antreprizei etnico-politice a unor oameni care au știut să se lipească de afaceri bănoase, de multe ori dubioase. În ce s-a cuantificat însă pentru comunitate prelungitul atașament față de cel mai toxic partid din istoria recentă a României? În legi speciale? Da, e greu să uiți tonul arogant al lui Marton Arpad în timp ce dădea votul pentru modificările aduse de Comisia Iordache legilor justiției. În autonomie pentru comunitatea maghiară? Da, autonomia funcționează – dar nu instituțional, în baza unui pachet de legi obținute de UDMR, ci pentru că maghiarii din Ținutul Secuiesc sau de la Satu Mare practică o formă de segregare pe persoană privată, într-un fel de stat paralel cu cel care-i tratează ca pe niște dușmani, o enclavizare care amintește de comunități arhaice care, din dorința de a-și păstra sângele pur, au ajuns să-l otrăvească. Prosperitate? Zonele cu populație majoritar maghiară nu sunt neapărat cele mai fericite modele de succes economic, nici măcar pentru partea asta mai nevoiașă a Europei. Politicieni iscusiți? Destule ONG-uri ale maghiarilor transilvăneni se plâng de ticăloșia administrațiilor locale. Au primit o viziune modernă și europeană asupra vieții? Cei mai mulți nu se informează decât din canalele media oficiale ale regimului de la Budapesta sau afiliate lui, și ce înseamnă asta am văzut cel mai recent la Ditrău. Cu ce s-au ales? Cu impresia, alimentată voit și încrucișat, că trăiesc sub un permanent asediu și cu speranța (până la urmă de înțeles) că vreo minune divină le va face să dispară asediatorul. Sau că, cel puțin, se vor trezi dintr-un vis urât.

Țara, pământul, casa

Ce e greu de înțeles? De un veac împlinit li se cere să plece „în țara lor”, deși țara lor este acolo unde s-au născut, orice ar desena politicienii pe hărți și oricum s-ar numi statele vremelnice. Li se spune că sunt nedoriți în casele lor, pe pământul pe care l-au îngrijit și în care și-au îngropat și și-au plâns morții, întocmai ca și vecinii români sau sași sau romi, generații după generații, sute de ani la rând. Faptul că și ei au făcut la fel, într-un trecut sau altul, nu poate fi o scuză. La fel cum politicianismul nu poate fi o scuză pentru un om cum este Titus Corlățean, un comunicator care cunoaște valoarea cuvintelor, le înțelege prin grație divină și, tocmai de aceea, cunoaște încotro duce opusul, ce poate atrage incendierea punților. Și, cu toate acestea, a făcut-o, a intrat în pielea piromanului, și-a asumat calitatea de avocat al acestei legi inutile date de partidul său. Nu l-a obligat nimic, cu bună știință a făcut-o. 

De altfel, fostul ministru de Externe a întărit motivarea votului de ieri invocând și un al doilea gest, vechi tot de zece ani, al aceluiași regim Orbán Viktor. O lege care acordă, pe baze etnice, cetăţenia ungară etnicilor maghiari care trăiesc în alte state. Să critici așa o lege e cel puțin o probă de ipocrizie, de vreme ce statul tău, la rândul lui, dă cetățenie celor care pot demonstra că descind din familii de români. Tot pe criterii etnice. Bine, în cazul statului român, orice uzbec sau calmâc cu pașaport moldovean obținut fie pentru că l-a prins destrămarea Uniunii Sovietice între Prut și Nistru, fie pe filieră transnistreană, care poate falsifica niște acte și știe cui să-i lipească la București o șpagă frumoasă în palmă, poate deveni cetățean român din bunici români. Dar nu despre asta vorbim acum.

Disprețul unei majorități „sigure pe sine”

Tot ieri, după votul trist din Camera Deputaților, liderul UDMR Kelemen Hunor a avut un moment de dedublare, părăsindu-l pe liderul partidului care a votat ani la rând, fără remușcări, cot la cot cu PSD odioasele modificări aduse legilor justiției. Spunea așa, Kelemen Hunor: „O majoritate puternică, sigură pe sine, o majoritate fără remușcări, niciodată nu își demonstrează puterea în mod ostentativ, nu creează intenționat situații în care celălalt se simte umilit, ofensat și este batjocorit, stigmatizat așa cum s-a întâmplat în ultimele săptămâni cu comunitatea maghiară din România.” Entitatea care a rostit discursul, altfel remarcabil, din păcate îl devalorizează. Onest ar fi fost din partea liderului UDMR să înceapă cam așa: „Noi v-am făcut să fiți această majoritate puternică, sigură pe sine, fără remușcări, care își demonstrează puterea în mod ostentativ. Noi, cu prețul onoarei și al credibilității noastre de partid și de politicieni, în disprețul atâtor cetățeni ai acestei țări, mulți dintre ei etnici români, care și-au sacrificat timp și energii să nu ne lase să facem din țara asta ceea ce v-am ajutat să faceți.”.

Între regretabilul Jó napot kívánok, PszD și greu frecventabilul Magyar PszD e greu de spus ce distruge mai mult încrederea dintre români și maghiari. S-ar fi putut trăi nu neapărat foarte, dar sigur mai bine fără amândouă. Rămân două speranțe. Una ar fi ca măsurile de relaxare post-coronavirus să avanseze cu prudență, astfel încât până la 4 iunie, când se va împlini suta de ani de la Trianon, nivelul de alertă epidemiologică să țină lumea departe de festivisme. Iar a doua ca până la 4 iunie 2021, structura viitorului Parlament să dea o tușă de sănătate politică României.