AUR și dorul colectiv de sinucidere | România | DW | 05.01.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

AUR și dorul colectiv de sinucidere

De ce lansează un partid radical de dreapta mesaje negaționiste? Din impuls sinucigaș, într-o civilizație îngrozită de negaționism? Sau pentru că o urăște, cot la cot cu extrema stângă pe care pretinde a o combate?

AUR s-a ”învrednicit” să facă un nou deserviciu românilor. Liderii acestui partid extremist de dreapta au prejudiciat imaginea Parlamentului românesc. Nu s-au mulțumit să-i jignească iar pe evrei, catalogând Holocaustul, căruia i-au căzut victimă în România și în teritoriile controlate de români peste 300.000 de oameni, drept o ”temă minoră”. Or, ea e majoră pentru istoria întregii Europe, nu doar pentru a germanilor și a urmașilor foștilor lor aliați români din al Doilea Război Mondial, o conflagrație, în care antisemitismul a constituit motorul principal al declanșatorilor ei. Sau cel puțin unul din ele.

Astfel, dindărătul imunității lor, liderii AUR au ofensat întreaga lume apuseană, pe care o oripilează pe drept, în covârșitoarea ei majoritate, negaționismul, implicat de ieșirea lor. Și, cot la cot cu extremiștii de stânga care domină parte din elita occidentală au lovit și în spiritul legilor românești și europene, și în democrație, și în civizația iudeo-creștină, pe care ultraprogresiștii, antisemiți, de regulă, ca marxiștii, naziștii sau islamiștii, n-o urăsc mai puțin decât extremiștii de dreapta.   

Stalin ca simptom al dorului de suicid

Scriitorul rus Eugene Vodolazkin a conceput un personaj de roman care se întreabă dacă Stalin n-a fost expresia, sau mai precis ”instrumentul unei aspirații sociale la suicid” (colectiv). Într-un eseu intitulat ”Era concentrării”, Vodolazkin elaborează, admițând că geneza unei astfel de aspirații e greu de înțeles. Dar, se întreba el, în 2017, cum se explică ”grupurile de balene care se aruncă (să piară) pe plaje”? Mintea umană ”conține elemente iraționale și înspăimântătoare care o pot antrena spre adâncimi sinistre”, mai estima el, încercînd să explice metafizic setea de sânge a terorii staliniste...

Îmi pare clar că stihiile psihismului colectiv există și se manifestă cel puțin uneori, în anumite segmente debusolate ale națiunilor, ca o forță oarbă, irațională, violentă, destructivă, barbară. 

E legitim să ne întrebăm cum de e posibil ca, într-o țară europeană, ieșiri preponderent sau exclusiv gregare și barbare, să se bucure, fie și în segmente marginale, de popularitatea șoșocismelor? Ce noapte a minții îi face pe unii să le admită fără să li se pară instantaneu și definitiv vomitive? Ce aberație indicibilă îi apucă pe alții să-și dea votul unor partide conținând persoane care le emit?

Să ne înțelegem. Spre a-l parafraza pe Voltaire, dacă n-ar fi existat liderii AUR, ei ar fi fost, din păcate, inventați. Astfel de malodorante personaje politice apar cu necesitate, parcă, în momentele de cotitură ale istoriei și în cele de vertiginos declin al unei culturi.

Varianta extremistă de stânga

Rațional, neovadimismele nu sunt explicabile decât ca reacție viscerală, subconștientă, nu doar la eșecul modernizării democratice a propriei societăți, ci și la deriva și derapajele nu mai puțin iraționale ale acelei părți a emisferei occidentale, care alunecă și ea în bezna unui nou ev mediu inchizitorial. E un univers global, edificat în numele zeului progresului și al semizeului știință pe ruinele civilizației iudeo-creștine și ale drepturilor și libertăților naturale. Ca orice ev mediu, operează cu cenzura și cu ruguri pentru idei și eretici, predați flăcărilor nu în persoană, ci doar în efigie, spre a li se lua proscrișilor ”platforma”, dreptul de a fi și comunica într-o piață publică numită social media, dacă și-au exprimat dubii privind validitatea decretelor marilor inchizitori.

Acest fel de ”totalitarism soft”, generator de conformism, nu e, ce-i drept, acut periculos pentru viața omului, precum nazismul sau stalinismul, ci poate doar pentru mintea și sufletului lui. Ca în totalitarismele clasice, îndărătul lui e un grup relativ restrâns, dar hotărît și crunt de inițiați, care mizează totul pe putere și o vor absolut și absolută. Dar majoritatea nu e nevinovată dacă asemenea grupuri marginale, extremiste din unghiul etosului apusean, ajung atât de influente încât să devină marii preoți ai unei religii secular-mesianice, utopice, amenințând nu doar tradițiile popoarelor și democrațiile liberale care s-au dovedit mai apte să asigure libertatea și să producă bunăstare decât toate celelalte, ci, vai, chiar și civilizația pe grumazul căreia s-au instalat.

Natura civilizației detestate de extremiști

Omul datorează acestei civilizaţii eradicarea foametei și a sclaviei, a privării femeilor de drepturi, libertatea sa politică și libertățile individuale, care contează mai mult decât toate. Îi datorează accesul la cultură, educație, adevăr. Îi datorează anihilarea rasismului și ideea ecologică, progrese tehnologice fără egal, precum și drepturile pe care le anihilează extremismul și când ridică pretenții la putere în numele lor. Ce să fie deci demolarea ei, în numele unor ipotetice drepturi minoritare, care le distrug pe toate celelalte în folosul unor scelerați care-și zic ”woke” și mimează lupta pentru oprimați, doar ca să-și asigure puterea totală, dacă nu o formă de sinucidere colectivă?

Profetică, în acest context, pare vorba din 1769 a iluministului Voltaire, potrivit căruia, ”dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat“, căci ”religia este un frâu împotriva sceleraţilor“. Problema e că sunt ușor de inventat ideologii colectiviste cuplate religiilor clasice, precum legionarismul, sau disociate de ele, care să smintească, să fanatizeze și să cenzureze inchizitorial.  

E oare orice ”ascensiune” (toate parcă de neoprit) ”a lui Arturo Ui” rezultatul secularizării galopante sau al reacției la ea? Sau expresia unui dor colectiv de suicid? Sau a lenei de a gândi, a lașității în fața derbedeului cu aplomb, a fricii de a intra în acțiune, a trândăviei, pasivității și inerției generate de o viață prea dulce, a confuziei iscate de schimbări tehnologice prea ample și rapide?

Perdanta carte a extremismelor

Neovadimismele românești țin, desigur, din unghiul unei analize Durkheimiene, de marea dezintegrare socială indusă (și) între români de comunism și agravată de postcomunism și de emigrarea în masă. Depeizarea și pierderea rădăcinilor n-avea cum să nu aibă urmări funeste. Un rol de seamă în nașterea lor revine, probabil, degringoladei normelor religioase, una accelerată de inadecvarea unei părți substanțiale a elitei culturale și a ierarhilor BOR, dar și de nevoia multora de a se adapta unei modernității occidentale pe care au crezut-o (nu fără temei) ca fiind de mare succes. Și la care (fals) au crezut că trebuie să-și aducă jertfă propriile credințe și tradiții.

De aici și din alte cauze, naturale, economice, sociale, culturale, ținând de globalizare, dar și de litigii vechi și adânci, pe care le putem urmări cel puțin până la cearta dintre nominaliști și realiști, dar poate chiar până la finele epocii proorocilor, s-a produs în epoca postmodernă o amplă dezintegrare socială, segmentele atomizate fiind numai bune de manipulat de mișcările totalitare.

A apărut ceea ce se prefigura din zorii modernității, iar Durkheim (mult și pe drept elogiat de psihologul moral american Jonathan Haidt) numea ”anomia”, o amplă și persistentă confuzie privind codexul normelor sociale și etice, ca temei al comportamentului deviant.

Hipermoralismul extremei stângi contemporane, criticat de Haidt, care deplânge din 2015 încoace instituționalizarea la universitățile americane a cenzurii, în numele politicilor identitare și al corectitudinii politice, s-a ivit parțial din această extinsă anomie. Care numai inofensivă nu e, de vreme ce Haidt prezicea încă din 2019, pe baza urmărilor ei, riscul mare ca democrația americană să se prăbușească și să avem, ”în următorii 30 de ani, un eșec catastrofal al democrației”.

Nu e obligatoriu ca acest apocaliptic naufragiu politic să aibă loc. Cert e doar că extremismul, un virus periculos și pentru infectați și pentru toți ceilalți, care nu va întârzia să producă reacții imunitare violente, e o carte perdantă nu doar pentru democrație, ci și pentru extremiștii înșiși. 

Componenta socială a suicidului individual și colectiv

Cum acționează dezintegrarea și atomizarea socială asupra tendinței spre sinucidere? A evaluat-o genialul Emile Durkheim, cercetând familii catolice și protestante. A găsit că suicidul e o decizie individuală, dar un fenomen social. A mai descoperit că o tendință mai accentuată spre sinucidere manifestă oamenii solitari și educați, cupluri fără copii, protestanții mai degrabă decât catolicii și evreii cu relații familiale puternice, militarii mai degrabă decât civilii, oamenii pe timp de pace, mai degrabă decât în război, izolații, mai degrabă decât cei ale căror legături sociale sunt intacte.

E posibil un transfer al acestor date asupra unor colective naționale sau culturi întregi? Se sinucid ele când intră în faze de acută dezagregare socială, precum cea generată de urbanizarea și migrația în masă prescrise românilor de comuniști prin distrugerea elitelor, demoralizarea, secularizarea și industrializarea forțată, iar apoi de postcomuniști prin mineriade și alte mârșăvii ori trișuri conexe? Nu e clar.

Pare însă limpede că a pune umărul la salvarea națiunii, democrației și civilizației presupune, ca tratament al maladiilor pishice colective, întoarcerea la adevăr (și universalii). Înseamnă a rezista negaționismelor și altor mituri deconstructiviste, polarizatoare și antidemocratice. Implică lupta eficientă împotriva minciunii ideologice și contracararea extremismelor, cu tot cu pretențiile lor presupus științifice sau religioase. Include demontarea colectivismelor și alianțelor tiranice, inclusiv globale, de tip postmodern. Și nu se poate lipsi de coeziunea, solidaritatea și reagregarea socială, condiționate de refacerea unității prin reconsolidarea aderenței la un set de străvechi și neperisabile valori comune.