Asasinarea democraţiei în numele democraţiei | Global | DW | 06.02.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Asasinarea democraţiei în numele democraţiei

Nu urăsc democraţia doar extremiştii declaraţi. Prin ce metode o subminează cei neasumaţi? Una din cele mai perverse metode, aplicate în aceste zile în România sau Germania, e discreditarea ei în numele ei.

De pildă prin instalarea unui guvern cu voturile opoziţiei. Aşa a ajuns la butoane guvernul PNL, după implozia susţinerii de care se bucurase în 2016 nefericitul partid postcomunist şi cleptocrat al lui Liviu Dragnea. Şi tot aşa, ba chiar şi mai făţiş s-ar putea reinstala un cabinet liberal cu voturile majorităţii de sorginte pesedistă din cel mai antidemocratic parlament de care a avut vreodată parte România. Căci tot ce s-a născut din pisica nereformatului partid al lui Nicolae Ceauşescu şoareci sub forma de formaţiuni de centru-dreapta mănâncă şi de anticipate ca dracu de tămâie se teme.

Prin urmare e foarte probabil ca, după adoptarea cu voturi liberale a moţiunii de cenzură împotriva guvernului liberal şi după previzibila redesemnare, de către preşedinte, a articulatului Ludovic Orban ca premier, să se producă un act de schizofrenie politică. Cine să-l înţeleagă?

Cine să înţeleagă că liberalii vor refuza să-şi susţină propriul cabinet? Care se va vedea totuşi înscăunat şi menţinut ”democratic” în funcţie, cu voturile discreditaţilor comunişti rebotezaţi, în virtutea groazei pesediştilor de anticipate soldate cu pierderea exorbitantelor lor pensii speciale şi cu un predictibil dezastru politic pentru PSD. Or, românii ştiu în ce situaţie este ţara. Lipsită de şcoli, de spitale şi autostrăzi, precum şi de politicieni oneşti, depopulată, grav înapoiată şi devalizată, după ce-a fost catastrofal condusă de comunişti şi postcomunişti din 1945 încoace, România  numai de schizofrenice prelungiri ale crizei ei politice şi constituţionale n-are timp. Căci nu trebuie uitat: statul de drept şi justiţia lui sunt pe butuci între altele şi din cauza Curţii Constituţionale.

Condusă de un comunist reciclat ca Valer Dorneanu, CCR îşi face de cap. A prelungit artificial viaţa expirată a cleptocraţiei, apărându-i pe hoţi prin decizia aiuritoare a salvării corupţilor cu viclenia invalidării, ca probe, a interceptărilor de convorbiri de către SRI.

Ca atare, România are nevoie urgentă nu doar de întoarcerea la electorat şi anticipate. Ci şi de o constituţională majoritate reformatoare. Una de două treimi, de centru-dreapta, care, cu ajutorul PNL, USR-PLUS şi, eventual, PMP, să poată schimba legea fundamentală şi să extragă în fine România, salvator, din actualul ei impas constituţional. Or, în loc să fie pusă pe drumul reformei reale, România a fost plasată pe calea blaturilor politicianiste. Absurdităţile din parlamentul ţării nu vor întârzia să agraveze fatala discreditare nu doar a partidelor participând la acest blat, ci însuşi sistemul democratic, de care prea mulţi politicieni români - şi nu doar pesedişti -, îşi bat joc îngrozitor.

O similară zeflemea are loc şi în vest. De pildă în SUA. Unde preşedintele îşi laudă succesele, dar refuză să-şi admită nefăcuta. Şi unde, în numele democraţiei, o hiperideologizată opoziţie de stânga a încercat să impună debarcarea preşedintelui în reacţie la un abuz de putere insuficient de grav, ca delict, ca să legitimeze, într-o democraţie autentică, invalidarea votului naţiunii care l-a înscăunat.

Deriziunea antidemocratică în numele democraţiei e acasă la ea şi în vestul Europei. Unde parte din presă, nu mai puţin ideologizată decât cea de peste ocean, a refuzat să înţeleagă caracterul pernicios pentru democraţie al reducerii la anti-trumpism a politicii Partidului Democrat, într-o ţară căreia, sub actualul preşedinte, îi merge, totuşi, excelent. La rândul ei, Germania corectă politic e scandalizată la culme de oarecum firescul demers al alegerii unui premier liberal, în Turingia, cu voturile formaţiunilor de dreapta alcătuind o majoritate pe care, pradă unei disonanţe cognitive, conducerile unora din aceste partide o ignoră şi-o refuză. Cam la fel fac neurastenicii când neagă o realitate aparent ameninţătoare. Căci majoritatea i-ar include pe dezagreabilii populişti de dreapta de la AfD.

Aşa s-a ajuns la situaţia halucinantă a unei Creştin-Democraţii care preferă să repropulseze la putere un premier al ”Stângii”, în speţă al fostului partid comunist redegist, decât să sprijine un lider liberal, proptit şi de voturile dreptei populiste. Or, pentru ce erau să opteze parlamentarii CDU din Erfurt dacă nu pentru un om politic de centru? Pentru un guvern postcomunist, căruia alegătorii din Turingia i-au retras majoritatea? Deci pentru un manifest dispreţ al votului şi desconsiderea suveranului numit popor? Ce mai înseamnă, în acest caz, democraţia? Dar o politică rezonabilă, comprehensibilă oricui?

Chestiunea s-a pus şi în Marea Britanie. Unde, întru împiedicarea Brexitului, s-a tot revendicat un nou referendum, menit să-l invalideze pe cel hotărând divorţul Regatului Unit de UE, din 2016. Rezultatul se ştie. Dispreţul european afişat faţă de voinţa de schimbare a britanicilor i-a întărâtat atât de rău pe alegători, încât întoarcerea la electorat care a pus capăt anilor de criză parlamentară s-a soldat cu un vot de dreapta, care face probabil până de curând inimaginabilul Brexit fără niciun acord.

Nu altfel se va încerca tranşarea dilemelor politice în Turingia. Unde, în numele antinazismului şi al frânării ascensiunii populismului marca AfD vor avea loc, probabil, anticipate. Şi, poate, vot după vot, până ce un scrutin se va solda cu rezultatele preconizate nu de popor, ci de elite. Care consideră că fără ele nu se poate. Refuză deci orice schimbare de putere reală, în condiţiile în care, vorba lui Karl Popper, nu cine conduce în democraţie e esenţial. Ci cum se efectuează o schimbare fără violenţă.

Succesele extremiste răsplătind această atitudine aristocratică, nu democratică, sunt predictibile. Cum previzibilă este şi amendarea legică, la urne, a perpetuării trufiei elitelor politice, întru lenta asasinare, prin discreditare, a unor democraţii tot mai anemice, tot mai asaltate şi asediate şi de extremiştii asumaţi. În fond, toţi extremiştii ştiu bine care e unicul antidot la nazism recomandat de supravieţuitorul Holocaustului, Max Mannheimer, al cărui centenar s-a celebrat la 6 februarie: ”democraţia, democraţia şi iar democraţia”. Şi, aş adăuga eu, demontarea fanatismului prin argument.