Artiștii în război

Am văzut o tânără violonistă în centrul Chișinăului, într-o după-amiază – un loc animat în weekend, dar și în zilele obișnuite ale săptămânii. Fata, cu păr lung pe spate, interpreta o piesă romantică, „Perfect Symphony”, a celebrului deja duet Ed Sheeran și Andrea Bocelli.

Își suprapunea partitura viorii pe aranjamentul orchestral imprimat pe fonograma trecută printr-o instalație de amplificare. Tânăra părea furată de efluviile muzicii, dar era atentă la trecătorii care se opreau să o asculte, și le zâmbea drept mulțumire, atunci când aceștia se apropiau pentru a strecura niște monede în cutia vopsită în galben-albastru, culorile Ucrainei.

De când a început agresiunea rusă, au apărut mai mulți artiști ucraineni pe străzile orașelor europene, după cum nici violonista de la Chișinău nu era prima pe care o zărisem. Sunt printre ei muzicieni profesioniști, cu partituri măiestrit executate, dar și oameni care pur și simplu cântă la microfon melodii în limba ucraineană, cântece populare sau patriotice, amenajându-și o minimă scenografie: un steag sau o pancartă pe care scrie în engleză și în rusă: „Nu, războiului!”, „Salvați Ucraina!”...

Când tunurile trag, artele tac, se spune, dar nu e tocmai așa. Spiritul, cutremurat într-o primă instanță de oroarea uciderii omului de către om, ca într-un mit veterotestamentar, reluat la nesfârșit, cu frații Cain și Abel în prim-plan, se simte chemat să dea glas disperării, stuporii, revoltei. Când nu pot scrie, când a vorbi li se pare o blasfemie, scriitorii, artiștii ucraineni pleacă pe front. Sau se înrolează în echipe ale Crucii Roșii, sau ajută la transferul persoanelor din zonele sinistrate/atacate de ruși în orașe mai sigure. Serhii Jadan și Iuri Andruhovîci sunt doi dintre aceștia – scriitori premiați și apreciați în străinătate, traduși și în limba română.

Olga Grebennik este o tânără pictoriță din Harkov, mamă a doi copii – un băiat de 9 ani (Fedia), și o fată de 4 (Vera). Avea o viață obișnuită, își făcea planuri împreună cu soțul ei, artist de asemenea. Războiul a distrus totul:

„Țin foarte bine minte seara aceea, înainte de război. Copiii adormiseră, iar noi doi, în sfârșit, am avut timp să stăm de vorbă. Soțul meu a gătit. A pus pe masă hamburgheri și ceai cald. Mâncam și dezbăteam viitorul nostru. Făceam planuri de amenajare pentru apartamentul cel nou, povesteam despre copii și succesele lor la școală. Aveam mii de proiecte și de visuri. Am adormit fericiți și cu burțile pline. Iar la cinci dimineața ne-a trezit un zgomot. Întâi am crezut că sunt artificii, apoi am realizat că e altceva. Explozii, asta se auzea din toate direcțiile.... Confuză, am început să adun niște documente și niște lucruri, fără să-mi dau seama ce se întâmplă de fapt. Apoi s-a trezit Fedia. Trebuia să-i explic cumva ce se petrece. Imediat după el – micuța Vera.

Primul lucru – am scris pe brațele copiilor numele, datele lor de naștere și numerele de telefon.

- Pentru ce o faci?, a întrebat Vera.

- E un joc.

- Ce joc?

- Război se numește.”

Am reprodus un fragment din volumul „Jurnal de război”, al Olgăi Grebennik, apărut la Editura Seneca Licius Annaeus, în 2022. Traducere în română: Vladimir Bulat și Anastasia Staicu.

Destinul acestei pictorițe e similar cu soarta a zeci de mii de conaționali ai ei. A stat la început mai multe zile în subsolul

blocului unde locuia, apoi, ca prin minune, a prins un taxi care a dus-o, pe ea și pe copii, la gară unde a urcat într-un tren spre Lvov, de unde a ajuns la Varșovia. Soțul a rămas la Harkov, supus legii marțiale. De la Varșovia a plecat într-un orășel din Bulgaria, acolo i s-a oferit cazare pe o durată mai lungă. La început desena, povestea în alb-negru peripețiile familiei sale, fugită din calea raidurilor aeriene, apoi a avut nevoie și de cuvinte. Așa s-a născut acest „Jurnal de război”, care îmbină mărturiile scrise cu panorama ilustrată a unui calvar...

Uneori, ostașii înșiși devin artiști, cum e cazul lui Dmitro Kozațki, zis Orest, membru al eroicului regiment Azov, din Mariupol, aflat de trei luni în prizonierat rusesc la Donețk. Recent s-a aflat că soldatul-fotograf este în viață, i s-a permis să vorbească, scurt, cu sora și cu maică-sa la telefon...

Fotografiile lui, foarte inspirate, surprind secvențe de viață din tunelurile oțelăriei pe care bravii luptători ucraineni au apărat-o mai multe săptămâni, reușind să întârzie ofensiva rusă în Donbass. Imaginile lui Kozațki-Orest au făcut înconjurul netului, au apărut în cele mai prestigioase reviste occidentale.

Tulburătoare poza cu soldatul de la Azovstal, închis ca într-o cazemată a infernului, privind în sus cu brațele desfăcute spre spărtura din tavanul de oțel prin care se strecoară un puternic fascicul de lumină. Divinitatea. Speranța. Dorința de viață. Sacrificiul asumat. O scenă generică, biblică, aducându-ne aminte de mărturiile românești din temnițele comuniste, de „Jurnalul fericirii” al lui Nicu Steinhardt, de cronica de detenție a lui Ion Ioanid... Dușmanul s-a întors, curajul înfruntării Răului e același.

Arta nu poate tăcea pe timp de război. Nu doar în Europa protejată de rezistența ucraineană, dar și la Kiev, la Harkov, unde un bărbat cântă la violoncel cu spatele la blocurile ruinate de rachetele rusești, închipuind o funestă cortină. Melodia unduiește lin, apoi tot mai năvalnic, exprimând triumful vieții asupra morții.