Artă şi pornografie

Interzicerea filmului lui Lars von Trier a părut să fie o dezbatere despre ce este arta. Cei care s-au revoltat au arătat, cu episoade din istoria literaturii sau a artelor vizuale, că bigotismul a fost întotdeauna înfrânt şi au prezis că la fel se va întâmpla şi acum. E un fel de a privi lucrurile care ocoleşte adevărata dificultate. Pentru cei care privesc un film cu scene erotice explicite problema nu este să ştie ce este arta, ci ce este pornografia. Obiectul insolubil care ar trebui evacuat este obiectul pornografic, dar în prealabil el ar trebui să fie corect identificat.

În ce priveşte definiţia artei, nimeni nu-şi mai pune asemenea întrebări tocmai pentru că perspectiva normativă a fost de mult timp abandonată. Norma există pe mai departe, dar ea este versatilă şi greu de captat de către cei neexersaţi care privesc uluiţi fenomenul dintr-o totală exterioritate. Norma funcţionează în schimb pentru iniţiaţi, dar care nu mai au, de astă dată,  interesul să o descrie şi să o consacre ca odinioară, propunându-şi, dimpotrivă, să participe la schimbarea ei, să fie mereu în plutonul celor care iniţiază schimbarea.

Asadar neiniţiaţii, care au rareori curajul să  se revolte împotriva a ceea ce nu înţeleg (cum a fost recent un articol din Dilema Veche ce făcea curajos elogiul gustului comun al omului cu bani) sunt perfect timoraţi, acceptă orice şi nu mai fac de multă vreme judecăţi estetice. Sunt pur şi simplu laşi ca să nu pară inculţi. Nimeni din această categorie de mijloc nu ar îndrăzni să interzică filmul unui regizor ca Lars von Trier în virtutea unei judecăţi estetice. Problema este că secvenţe din film au fost considerate pur şi simplu pornografice. Dar ce este de fapt pornografia? Aceasta este întrebarea.

Cei de la Centrul Naţional al Cinematografiei, care au clasificat filmul în categoria celor care nu pot fi proiectate în sălile obişnuite de cinema nu ar trebui să fie condamnaţi cu atâta severitate, căci dacă i-am ruga pe cei care acuză să ne spună ce este mai exact pornografia şi care sunt trăsăturile ei distinctive, nu ar putea să ne răspundă. La limită, am putea să-i întrebăm pe ”oamenii de artă” care s-au revoltat împotriva bigotismului dacă sunt de acord cu limitarea sau interzicerea pornografiei, căci dacă acceptă că interdicţia are totuşi un sens, atunci s-ar putea să cadă pe gânduri şi în cazul altor filme cu încadrare mai prestigioasă. Singurii care pot susţine că nicio peliculă nu ar trebui interzisă minorilor, fără să rişte un discurs confuz şi contradictoriu, sunt doar aceia care acceptă pornografia în mod necondiţionat. Aşadar, fie te pronunţi liberal în favoarea pornografiei, fie defineşti clar ce este pornografia şi abia apoi faci distincţiile necesare.

Nu ne aventurăm să clarificăm subiectul. Spunem doar că problema cu care ne confruntăm noi, membrii tulburaţi ai unei societăţi în schimbare, nu are nicio legătură cu arta şi cu judecăţile noastre estetice. Este o problemă mai amplă, mai gravă şi pe care o resimţim cu toţii ca pe o ameninţare insuficient lămurită. Este simptomatic că oamenii care se revendică de la stânga au la rândul lor reţineri pudice foarte puternice pe care, lipsiţi fiind de o ancoră tradiţională, nu ştiu bine cum să le încadreze şi atunci le pun eventual pe seama prostului gust. Pornografia ar fi aşadar, pur şi simplu, o scena erotică kitsch. Facil, mai ales când, iarăşi, nimeni nu va întreba ce este kitsch-ul. Este simptomatică şi reacţia cercurilor feministe, aflate cel mai la stânga, care denunţă pornografia ca reificare a corpului feminim, fără să observe că se apropie tangent de cercul gândirii creştine tradiţionale. (Tot ele reclamă interzicerea prostituţiei pe care o interpretează ca pe o formă de sclavaj). Indiferent care este de fapt specificul ei, pornografia este resimţită ca o ameninţare. Aşa cum am spus: o ameninţare nelămurită în faţa căreia cei mai mulţi simt nevoia să se protejeze, cu atât mai mult cu cât exercită o puternică fascinaţie. Există poate în pornografie o formă de violenţă învăluită, acaparatoare, o formă  de reducţionism brutal care nu este întotdeauna evidentă, dar pe care versiunile culte şi emblematice le-au expus cu mai multă limpezime. Marchizul de Sade ne-ar putea spune ceva despre acest lucru, dar asta nu înseamnă că trebuie studiat în manualele şcolare. Filmul lui Pasolini (după Sade) nu s-ar potrivi nici el în programele de la matineu.

Spunând toate acestea nu am lămurit problema filmului lui Lars von Trier, am arătat numai că invocarea artei este de astă dată cu totul neadecvată.