Armistițiul de Crăciun din 1914: când armele au tăcut

Decembrie 1914. Primul Război Mondial face ravagii în Europa de cinci luni. Între câmpuri minate și baraje de sârmă ghimpată, milioane de soldați stau față în față în tranșeele de pe Frontul de Vest, uneori la doar 30 de metri unii de alții. Zona de luptă se întinde de la Canalul Mânecii, prin Belgia și Franța, până la granița cu Elveția.

În timpul istovitorului război, oamenii îndură, în gropile lor din pământ, șobolani, păduchi, frig. Hrana proastă le macină nervii. Moartea este în permanență în preajmă. Dincolo de tranșee se întinde, între liniile inamice, pustietatea noroioasă a ”pământului nimănui”, zona neutră în care zac, de neatins, trupurile camarazilor împușcați.

Dezamăgire pe front

Războiul a făcut deja sute de mii de victime: englezi, francezi, belgieni, germani. Sfâșiați de grenade, ciuruiți de rafale de mitralieră, străpunși în atacuri om contra om, la baionetă.

Cândva au pornit euforici la luptă, convinși că victoria este apropiată, în bătaia ochilor. De Crăciun aveau să fie din nou acasă, alături de familii. Așa le promisese împăratul german Wilhelm al II-lea.

Și francezii, și britanicii crezuseră în lozincile conducătorilor lor, care promiteau o întoarcere rapidă. Dar pe front s-a instalat repede dezamăgirea. Oamenii priveau zilnic moartea în față. Inclusiv pe 24 decembrie. Cum să mai apară, în asemenea condiții, spiritul Crăciunului?

”Noapte de vis, timp prea sfânt, toate dorm pe pământ…”.

Apoi se întâmplă ceva neașteptat: în mijlocul nopții înghețate de decembrie, un soldat german dintr-o tranșee de lângă orașul belgian Ypres începe brusc să cânte ”Stille Nacht, Heilige Nacht”. Tot mai mulți i se alătură. Britanicii, de dincolo de no man’s land nu-și cred urechilor. ”Silent Night” este un cântec cunoscut și în Anglia. La început, britanicii nu au încredere în ”huni”, cum îi numesc pe germani. Să fie oare un truc menit să-i atragă într-o capcană?

Dar apoi aplaudă. Și încep să cânte și ei. Germanii răspund cu ”Merry Christmas” și strigă ”Noi nu tragem, voi nu trageți!”. Primii curajoși ies de ambele părți din tranșee, se întâlnesc printre camarazii morți și își strâng mâinile.

Pe întreg Frontul de Vest au loc scene asemănătoare. La Fleurbaix, de pildă, în apropiere de Canalul Mânecii, soldații germani așază brăduți împodobiți pe marginea tranșeelor. Luminile strălucitoare provin de la lumânări, nu de la focul armelor.

Brazi de Crăciun, daruri și fotbal

Marele Stat Major german trimisese mii de brăduți până în prima linie a frontului, pentru a ridica moralul trupelor. Era evident că soldaților le era greu să petreacă Ajunul departe de cei dragi.

Dar lumina puternică a lumânărilor era vizibilă pentru inamic. Soldații încălcau ordinul de camuflaj, căci niciun trăgător nu mai putea pătrunde neobservat în zona neutră dintre linii.

Soldaților le-a fost, dintr-odată, indiferent: ”Sună aproape de necrezut ceea ce vă povestesc acum, dar este purul adevăr”, le scria Josef Wenzl, din Regimentul 16 de infanterie de rezervă bavarez, părinților săi, la 28 decembrie 1914. ”Între tranșee, în jurul bradului, stau cei mai înverșunați dușmani, care se urăsc profund, și cântă colinde. Această priveliște nu o voi uita niciodată”.

În noaptea aceea, mii de inamici schimbă între ei mici daruri: conservă de carne contra cozonac de Dresda, cârnați contra budincă de Crăciun. Împart sticle de vin și rom și țigări, își arată fotografii cu logodnicele, soțiile sau copiii. Nasturii de uniformă sunt schimbați pe post de suveniruri. Printre britanici și germani sunt și câțiva soldați francezi care întrerup luptele și își scot rezervele de șampanie pentru sărbătoarea Crăciunului.

Se joacă chiar și fotbal. Pe post de porți stau căștile germane cu țepușă și șepcile de campanie britanice. Mingea e o bilă de paie întărită. Sau o cutie de tablă. Câțiva britanici au reușit să facă rost chiar de una adevărată, din piele. ”Am trimis pe cineva cu bicicleta până la poziția noastră de rezervă”, îi scria un soldat din Scottish Guards părinților săi, ”și a adus mingea.”

Un armistițiu de scurtă durată

Și mai este ceva ce îi preocupă pe oameni de ambele părți ale frontului: să-și îngroape, în sfârșit, camarazii morți care zac în pământul nimănui. Sunt momente de umanitate într-un război crud. ”Nu știu cât va mai dura asta. În orice caz, de Anul Nou armele vor tăcea din nou, pentru că germanii vor să ne vadă fotografiile”, îi scrie tânărul ofițer Alfred Dougan Chater mamei sale.

Dar nu peste tot pe Frontul de Vest a existat dorința de fraternizare cu inamicul; în unele locuri războiul a continuat. Exact pe placul ofițerilor superiori de ambele părți, care erau orice, numai încântați de ”armistițiul de Crăciun” nu. Așa ceva nu trebuia să se mai repete. Pe viitor urmau chiar pedepse pentru ”înaltă trădare”.

”Este îngrozitor”, scria mai târziu un soldat german acasă, ”că într-o zi poți trăi atât de pașnic împreună, iar în ziua următoare trebuie să te ocupi cu a ne omorî unii pe alții”.

Pace în loc de război: o dorință utopică?

În total, Primul Război Mondial a costat viața a nouă milioane de soldați și a nenumărați civili. Și Josef Wenzl a căzut pe 6 mai 1917 în luptă, la doi ani și jumătate după ce le scrisese părinților săi despre cum ”Crăciunul din 1914 îmi va fi de neuitat”.

Peste o sută de ani mai târziu, încă mai fac ravagii războaie în întreaga lume. În Ucraina, în Sudan sau în Congo. Iar soldații de atunci au arătat cât de ușor este să creezi pace. Trebuie doar să lași armele jos și să întinzi mâna dușmanului. O dorință utopică?