Dacă nu acceptam, filosofi rămâneam?

În România simplificarea și, ca atare, falsificarea trecutului, inclusiv cel determinant, din fatidica vară de acum exact opt decenii, e un exercițiu cu atât mai lesnicios, cu cât țara are în spate o istorie complicată și niciodată pe deplin elucidată.

Dificultăţi istoriografice

Situația istoriografiei românești s-a agravat din cauza faptului că țara e, de un secol, doldora de extremiști, fie ei de dreapta sau de stânga. Că fanaticii și-au făcut din istorie terenul de joacă preferat ține între altele de cerința ambelor totalitarisme, de extracție comunistă ori nazistă, deopotrivă obsedate de istorie. Căci despre pariurile ei (ca și ale naturii) atât doctrinarii hitleriști cât și ideologii staliniști pretindeau că n-ar putea fi câștigate decât prin aderența la totalitarismul lor, ai căror lideri erau prezentați, fals, ca ”infailibili” în predicțiile lor ”istorico-științifice”.

Infailibili ca Stalin, care a refuzat să admită invazia nazistă nu doar când o preziceau cei mai buni din spionii săi ci și după debutul ei efectiv. Ori ca Hitler, care în timp ce în țară se instala statul naţional-legionar, îi garanta adolescentului rege Mihai, că ”SUA nu vor intra în război”. 

Nu e, totodată, de mirare că România e parcă tot mai goală de specialiști autentici, serioși, de vreme ce n-a prea avut vreodată parte de o democrație veritabilă, aptă să condiționeze o cercetare istorică pe măsură. În schimb, are de asumat o istorie plină de erorile propriilor elite, de contradicții, de trădări și de cosmetizări ulterioare, menite să șteargă vinovățiile reale și să-i demonizeze cu atât mai vîrtos, pe țapii ispășitori.

Ţapul regal şi mitul diktatului ca fatalitate

Poate cel mai asiduu demonizat țap ispășitor al istoriografiei românești de extracție extremistă a fost Carol al II-lea. Nefericitul rege a comis, e adevărat, multiple greșeli personale și politice. Dar continuă să se vehiculeze mitul în mare parte fantezist, potrivit căruia marele, dacă nu și singurul vinovat pentru cedările teritoriale care-i rupeau în vara lui 1940 României o treime din ținuturi, ar fi fost dictatura carlistă.

Aspecte ale vechilor mituri continua să fie întreținute, involuntar, și de cercetători serioși, deloc extremişti. Unul dintre cei mai avizați istorici români, Ottmar Traşcă, un specialist reputat al istoriei fascismului și al celui de-al Doilea Război Mondial, e de părere (între altele într-un interviu acordat lui Bogdan Stanciu în 2013) că România n-ar fi avut de ales. Că ar fi fost, cu alte cuvinte, obligată să-și asume ceea ce Trașcă refuză să numească un dictat: căci, potrivit lui, ”nu aveam nici o șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului…a fost salutară. Altfel, dispăream de pe hartă”. 

Trașcă salută deci hotărârea șefului regimului, Carol al II-lea, de a se supune voinței Consiliului său de Coroană, care, cu o jenantă majoritate covârșitoare de voturi, sfârșise prin a aproba și acest rapt teritorial. După cum, într-o componență doar ușor schimbată, același Consiliu îl aprobase și pe cel soldat cu ruperea Basarabiei și Bucovinei de Nord, săvârșit de sovietici, în baza pactului cu Hitler, cu trei luni înainte.

În virulența cu care, asmuțită inițial de legionari, apoi manipulată de comuniști, opinia publică româneacă a osândit fără drept de apel cele două samavolnicii, atribuind partea leului din vină dictaturii carliste, nu vinovaților reali, adevărul istoric a început să se estompeze rapid.

Carol ca luptător şi ca fricos

Prea puțini au reliefat, în 80 de ani, cu ce pasiune a încercat Carol al II-lea să se opună cedării fără luptă a acestor teritorii. Prea puțini au scos în evidență că în Consiliul Coroanei și legionarii, și alți naționaliști bătându-se de decenii cu pumnul în piepturile lor de patriotică aramă, între care fratele ”căpitanului”, Codreanu, au votat în 1940 pentru rușinea nonrezistenței în fața jafurilor teritoriale. Prea puțini au pus în just context istoric ce-a determinat fatidicele pierderi teritoriale din 1940, alternativele și urmările pe termen lung ale funestelor decizii adoptate atunci.

“E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă” - nota Carol în jurnal, după ultimatumul sovietic și rezoluția lașă a majorității din Consiliul său de Coroană, care se arătase dispus să permită înstrăinarea fără luptă a Basarabiei și Bucovinei. ”Se face o mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă, aproape un sfert din ţară”, mai afirmase el atunci.

Regele nu era nevinovat. Căci nu luase taurul de coarne, refuzându-l net pe Hitler. Dar nu-i era comprehensibilă frica într-o Europă aflată complet la cheremul Berlinului? Nu fusese el plasat acasă într-o umilitoare minoritate de către niște lideri politici și militari înfricoșați la culme? Nu avea să se repete situația în august, cu un premier neavenit, ca pronazistul Gigurtu, pe care Carol mizase aiurea, autoamăgindu-se ca atâția alți români? Nu se-ncrezuseră ei în corporatist-fascistul ministru de Externe, care, slab de înger și nevolnic, leșina și semna diktatul în loc să lupte ca un leu în contra lui, respingându-l? Nu fusese regele covârșit de majoritatea legionarilor, generalilor și demnitarilor de felul unor Argetoianu și Tătărescu? În ce condiții ar fi avut regele încotro?

Doar dacă dictatura carlistă ar fi fost ceea ce se pretinde că ar fi fost. O tiranie pură și dură. Așa a ajuns Consiliul de Coroană să se transforme într-un aliat al lui Stalin, profitorul raptului bucovineano-basarabean, precum și al lui Hitler, profitorul principal al diktatului de la Viena. În galeria rușinii poltronilor și trădătorilor mai figurează nume răsunătore: Vaida Voevod, Mironescu, Caracostea, Crainic, Păiş, pr. Moţa, tatăl legionarului faimos, mort în Spania, Horia Zelea Codreanu, Andrei Rădulescu, Gruia Budişteanu, Stan Ghiţescu, Macovei, generalul David Popescu, dr. Gomoiu și alții.

Între cei zece membri ai Consiliului din Panteonul Onoarei, de vreme ce s-au pronunțat pentru luptă și demnitate, s-au numărat președintele P.N.L. Dinu Brătianu și capii țărăniști Ion Mihalache și Mihai Popovici. La 30 august, Carol avea să noteze în jurnal, lucid: ”Ştiu că, pentru…mult timp, eu sunt pierdut că tot ce voi face şi voi zice voi fi considerat că (sunt)vorbele şi faptele unui trădător de neam şi a(le) unui vânzător de ţară.”

Cauzele reale ale nenorocirii

E adevărat că România ajunsese într-o poziție geopolitică precară în 1940. Dar nu doar din pricina erorilor regale, unele grave, cum a fost opțiunea din 1938, la modă în epocă, în Europa, a anihilării democrației, după ce regele și democrația fuseseră masiv vituperate de Nae Ionescu încă de la începutul anilor 30. Aceste decizii s-au datorat în mare parte derapajelor legionare, antidemocratice și profasciste ale elitei culturale și politice românești. Care, timp de peste un deceniu, au anemiat grav capacitatea de rezistență a României la marile rele totalitare ale timpului. Ca atare, țara rămăsese nu doar fără sprijin occidental, după capitularea Franței și înfrângerea în Hexagon a Angliei, ci și fără acel esențial reazăm intern pe care numai un establishment politic și intelectual adecvat și democratic îl poate furniza unei națiuni moderne.

Dar trebuia oare țara să cedeze teritorii fără să tragă un foc de armă? Exemplele Finlandei și Poloniei mi se par edificatoare. Scandinavii au pierdut 11 la sută din teritoriu în fața agresiunii sovietice, dar apărându-și țara manu militari și-au păstrat nu doar demnitatea ci și capacitatea de a descuraja alte agresiuni. Ceea ce i-a ferit, după război, de comunizare.

Polonia s-a văzut desființată inițial, ca stat, dar s-a refăcut după război, când i s-au compensat pierderile teritoriale din est prin cele dobândite în vest. Sacrificiile de pe câmpul de luptă antihitlerist și din lagărele sovietice nu i-au fost inutile, de vreme ce aveau să alimenteze dârzenia celor care, cu Solidaritatea, aveau să-ngenuncheze molohul sovietic.

Ce-ar fi fost dacă...?

Ca și Ottmar Trașcă, cred că, în pofida riscului, România ar fi făcut bine să se opună cedării fără luptă a Basarabiei și Bucovinei de Nord. În opinia mea, această rușine națională avea să alimenteze parte din toxicele resentimente situate la baza unei părți a crimelor Holocaustului românesc. Altfel decât istoricul român, prefer să cred că țara ar fi trebuit să refuze și verdictul lui Hitler și Mussolini de la Viena. Când statul român s-a confruntat cu un diktat, mai degrabă decât cu un ”arbitraj”. Pe care, dintr-o fatală eroare și din lașitate, Carol a acceptat, la insistențele și amenințările dictatorului nazist, să și-l asume și să-i accepte predictibilul rezultat. Or, și el și alții ar fi trebuit să știe că dictatorii numai imparțiali nu sunt și dau frecvent înapoi, când li se răspunde cacialmalelor lor, plătindu-li-se sec.

Trașcă dă crezare marelui bluf din epocă și temerilor serviciilor secrete și generalilor români, pe care, habar neavând ce piesă se juca, de vreme ce protocolul-anexă al pactului Ribbentrop-Molotov rămăsese secret, îi înspăimânta în 1940 un război pe două fronturi cu ungurii și rușii.

Or, pentru Hitler nu era o taină. Nu se temea deci, cum contrafactual afirmă Trașcă, de un simultan atac ruso-maghiar, astfel încât, ”în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii (…și vor) ocupa Moldova...” Ungurii n-ar fi avut nicio șansă fără Stalin. Care n-ar fi încălcat niciodată pactul său cu Hitler. Basarabia și Bucovina ca desert după îngurgitarea Poloniei și țărilor baltice se cereau digerate și săturaseră Moscova pe moment. Iar Germania, cum s-a văzut la puciul legionar, n-ar fi renunțat la o Românie stabilă, aptă de război împotriva Rusiei. 

Rămâneam deci ”filosofi”, dacă nu acceptam arbitrajul dictat la Viena? Ar mai fi insistat Hitler să-l impună dacă vedea conducerea României rezistându-i dârz lui Stalin? Dacă ne putem permite speculația de a considera că acceptarea lui ar fi prevenit ”ștergerea țării de pe hartă ”, avem și dreptul, în temeiul argumentelor mai tari de mai sus, să credem invers. Să bănuim că, respingându-l, Basarabia, Bucovina de Nord și Herța ar fi figurat azi, pe ea, ca regiuni românești.