Ar trebui să demisioneze Tudor Chiuariu?

Săptămâna trecută fostul ministru al Justiţiei, Tudor Chiuariu, a fost condamnat de Înalta Curte la trei ani şi şase luni de închisoare cu suspendarea pedepsei şi alte pedepse complementare în dosarul ”Poşta Română”.

În partid reacţiile au fost prompte, dar nu suficient de clare. Preşedintele Senatului, Crin Antonescu, a anunţat că va solicita demiterea lui Tudor Chiuariu din funcţia de preşedinte al Comsiei juridice, dar că nu se poate pronunţa în privinţa mandatului de senator: ”Funcţiile de conducere în Parlament sunt decizii ale partidului, mandatul de parlamentar nu este dat de noi, este dat de cetăţeni şi dacă legea îi dă dreptul să îl păstreze, evident îl va păstra“.

Situaţia juridică pare clară şi îi pretinde unui membru al Parlamentului să demisioneze ”în caz de pierdere a drepturilor electorale, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune pierderea acestor drepturi;” (Art. 7, c din Statutul deputaţilor şi senatorilor). Unii pretind însă că în cazul senatorului Tudor Chiuariu pedeapsa complementară privitoare la drepturile electorale nu s-ar aplica. Discuţia aceasta strict juridică nu cuprinde însă întreaga amploare a problemei. Chiar dacă legea nu îi cere senatorului vizat să demisioneze, nu reiese că demisia ar trebui scoasă din discuţie.

Să observăm mai întâi că preşedintele Senatului, Crin Antonescu, dă legii o interpretare greşită. Conduita oamenilor nu este în totalitate prescrisă de legi în forma unor recomandări de principiu. Ar fi un coşmar să se întâmple vreodată acest lucru, căci ar însemna ca fiecare gest al nostru să corespundă unei prevederi legale. Omul, îndrăznim să spunem, este liber şi nu trebuie să aşteptăm ca o lege civilă să-i dicteze conduita în toate împrejurările. Aşadar în cazul de faţă legea nu ”îi dă dreptul lui Tudor Chiuariu” să-şi continue mandatul de senator, chiar dacă nu îi recomandă să demisionze. Se întâmplă ca legea să nu spună nimic despre acest lucru. E un vid de reglementare, un spaţiu alb, care poate fi înţeles ca fiind chiar locul libertăţii noastre morale.

Fără să intrăm în dezbaterea ideii de libertate, să arătăm doar că demnitatea omului se manifestă pe deplin numai în spaţiul acesta alb în care nu există reglementare legală. Or, dacă un senator a fost găsit vinovat de o instanţă de judecată pentru fapte de corupţie este nedemn ca el să-şi continue mandatul. Condamnarea unui membru al Parlamentului pentru acte de corupţie (chiar şi cu suspendare) îl face moralmente inapt pentru această misiune de reprezentare politică.

Funcţia de senator nu este un job ca oricare altul, senatorul, aşa cum de altfel, pe bună dreptate, au susţinut mereu liberalii, nu este un funcţionar public. Nu este, desigur, corect să privezi pe cineva, chiar dacă a fost condamnat penal, de dreptul său de a-şi câştiga existenţa, dar nu acesta este cazul. Nimeni nu îi interzice unui membru demisionar al Parlamentului de a uza de proprietăţile sau de abilităţile sale profesionale pentru a continua o viaţă decentă.

Se mai spune că ”mandatul reprezentativ” nu este revocabil. Ca să nu se producă confuzii, să precizăm că acest lucru se referă la libertatea celui care exercită un mandat parlamentar de a acţiona aşa cum îi dictează conştiinţa fără a se teme de represealii. Dar libertatea mandatului presupune o mare încredere, care la rândul ei pretinde o desăvârşită integritate. Demisia unui parlamentar condamnat penal derivă din chiar natura ideii de reprezentare pe care mai cu seamă liberalii au apărat-o în dezbaterile constituţionale din ultimii ani.