Apusul satului românesc...nu a venit încă | România | DW | 20.11.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Apusul satului românesc...nu a venit încă

România se poate lăuda cu recorduri rurale. Paradoxal însă, populația de la sate este în declin și în curs de îmbătrânire.

România are cea mai ridicată pondere a populației rurale (45%), raportată la întreaga populaţie, între statele europene - mai mult decât Bulgaria, Ungaria sau Polonia, ba chiar și decât Albania. Și totuși, imaginile satelor locuite doar de bătrânii care păzesc falnicele case ale fiilor și nepoților plecați să muncească în străinătate lasă un gust amar.

Asistăm oare la sfârșitul satului românesc? Lucian Blaga era convins că "veșnicia s-a născut la sat". Cine se naște astăzi în satele românești? Aproximativ 40% din copiii din mediul rural se nasc în afara căsătoriei, aflăm din datele Institutului Național de Statistică din România. Ceea ce este destul de greu de înțeles, dacă privim în continuare zona rurală că pe una conservatoare.

Doamna Dr. Paula Popoiu, director general al Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, este optimistă în interviul pe care ni l-a acordat înaintea participării la conferința Satul Românesc la Apus, organizată vineri, 22 noiembrie, la Düsseldorf.

DW: Se află cu adevărat satul românesc la apus?

Dr. Paula Popoiu, directoarea Muzeului Dimitrie Gusti din București

Dr. Paula Popoiu, directoarea Muzeului "Dimitrie Gusti" din București

Paula Popoiu: Poate credeți că aceasta este o întrebare a ultimilor ani și că preocuparea de a salva ceea ce numim ,,satul românesc,, este de dată recentă. Aș menționa că aceasta este o întrebare a începutului de secolul XX. În perioada interbelică s-a creat o adevărată mișcare socială de salvare a satului românesc, este adevărat direcționată către ridicarea nivelului de trai și conștiință a tăranului român, de ridicare a satului ,,prin el însuși,,. H.H.Stahl, membru marcant al școlii sociologice de la București, spunea că  ,,problema ridicării culturale este la noi o problemă de viaţă şi de moarte pentru statul întreg." Se credea astfel în anul 1936. Și iată-ne pe noi, oamenii secolului  XXI, ai erei informațiilor de mare viteză, care evident ating și dezvoltarea arealului rural, că începem să ne întrebam cam același lucru dar cu alte cuvinte și cu o problematică, să zicem reorientată și reinterpretată dar nu foarte departe de frământările privind satul românesc la începutul secolului al XX-lea.

Eu cunosc satul românesc din perspectiva unui cercetător etnolog care merge în sat an de an. Am văzut schimbări drastice în sate care cu câțiva ani în urmă păreau conservatoare si unde viața părea că se scurge după alt calendar decât al orașului tumultos. Am văzut sate care au trecut cu rapiditate de la locuirea în case modeste și adaptate mediului și nevoilor unei familii, la case care se dezvoltă pe câteva etaje și devansează cu mult nevoile familiale, cu multe camere care rămân foarte adesea doar de paradă. Dar am asistat adesea la grija cu care familii ridicate din punct de vedere al educației, au conservat casa veche și au păstrat amintirile familiei chiar dacă nivelul de trai crescând i-a obligat să construiască locuințe după modele mai prestigioase, care sa corespunda noilor cerințe. Mai sunt însă și sate care, aflate în zone mai izolate, păstrează încă aerul patriarhal, locuința armonioasă și încadrată în peisaj. Desigur acestea sunt din ce în ce mai puține.

Și atunci aș răspunde că satul românesc nu se află la apus (apusul presupune dispariție totală şi întuneric), ci se află mai degrabă într-un proces de schimbare. O schimbare care nu totdeauna este pe placul nostru, al etnologilor, dar se va petrece indiferent dacă vrem sau nu. Acesta este mersul normal al lumii. Cum se schimbă satul românesc depinde însa de noi și de modul în care specialiștii și legislatorii își vor da mâna pentru a dezvolta, pe de o parte, conștiința locuitorului de la sat în respectul traditiei și, pe de altă parte, de a menține legătura cu mediul și valorile consacrate în ani pentru construirea casei sau dezvoltarea vieții rurale după modele vechi, dar care obligatoriu trebuie să includă noul. Satul nu poate încremeni în timp. Și de altfel satul nu a fost niciodată un loc idilic, cu mândre în costume de sărbătoare care merg la coasă cântând. Satul este un organism viu, în evoluție permanentă, mai rapidă sau mai lentă. Plecând de la această înțelegere realistă a satului trebuie să-i acceptam și schimbarea. Dar niciodată nu cred că va fi nevoie să-i acceptăm dispariția dacă asta depinde și de noi. Și nu putem să acceptăm acest lucru pentru că am accepta să nu mai avem repere identitare și să nu mai știm de unde venim.

Îmbătrânirea populației și emigrația și-au pus evident amprenta pe satul românesc din secolul XXI. Mai există șanse pentru refacerea spațiului idilic, mioritic, așa cum era el prezentat în literatură sau în amintirile bătrânilor?

Viața la țară

Viața la țară

Satul nu este și nu a fost niciodată un spațiu idilic și în niciun caz mioritic. Satul este un loc în care pătrund tot mai mult informații, în care au pătruns invențiile secolului XX - lumina electrică, apa curentă, canalizarea, în sat pătrund internetul și mijloacele de comunicare ale secolului XXI. Din păcate, uneori dispar valorile morale ale păstrării unui patrimoniu construit și de tradiții, ceea ce nu înseamnă însă că dispare spiritualitatea satului. Biserica, de exemplu, a rămas în continuare un reper spiritual spre care se întorc mulți români de la sat și nu numai. Sunt sate aproape depopulate, sunt sate din care tinerii au plecat. Aceasta este realitatea de cel puţin 60 de ani. Nu s-a întâmplat peste noapte. Din păcate, sunt prea puține măsuri de revigorare a satului și de cointeresare a tinerilor în dezvoltarea sa. Desigur, satul românesc nu va fi niciodata satul din balade dar este important să știm că el va rămâne un reper de identitate. Cu toate transformările profunde care s-au petrecut și se petrec în satul românesc, el va reprezenta un spațiu de referință pentru însăși cultura românească. Satul va fi întotdeauna locul genezei noastre. Trebuie să acceptăm că fiecare generație își vede viața altfel structurată și adaugă noi valori la cele vechi. Important este să facem ceea ce trebuie pentru a ne menține baza solidă pe care s-a ridicat vechiul sat aflat acum în transformare. Spațiul idilic și mioritic a aparținut totdeauna livrescului. Satul real este o lume în care se trăiește, se moare, se nasc copii, sunt oameni care se ceartă și se împacă, au loc procese și chiar crime. Satul românesc este o lume reală. Și dacă el se află acum în criză este pentru că omenirea însăși se află în criză. Satul românesc păstrează încă multe tradiții vii, multe repere din spiritualitatea trecutului. Este încă o sursă a identităţii noastre, păstrător al trecutului dar adaptat unui prezent din ce în ce mai mai agresiv și mai dornic de schimbări.

Dacă dispar satele, dispar tradițiile...Mai pot fi salvate tradițiile dincolo de vatra satului?

Cum am plecat de la premisa că satele nu dispar atunci răspunsul este că nici tradițiile nu dispar în totalitate. Se adaugă multe lucruri noi, se adaugă multe cerințe ,"de modă". Dar sunt multe stereotipuri culturale care rămân oarecum constante. Încă mai avem colinde și colindători, bunicile încă mai spun povești vechi nepoților, bătrânele încă mai țes sau mai cos costume pentru sărbători.

Iarna pe uliță, la Biertan

Iarna pe uliță

Și trebuie să vedeți Maramureșul sau Bucovina în vremea Crăciunului sau Paștelui și atunci îmi veți da dreptate. Mai este cale, nu foarte lunga poate vorbind la scara istoriei, până la dispariția acestor tradiții. Am văzut după 1989, tradiții care au renăscut nemaifiind constrânse de interdictiile comuniste. Colindele religioase, de exemplu.

Dincolo de vatra satului? De ce nu. Muzeele etnologice, cum este şi Muzeul Satului, au o activitate intensă de cercetare și conservare a tradițiilor. Dar nu numai ca pe niște ,, traditii la cutie,, ci ca pe niște traditii care trebuie menținute vii, în sat. Pentru că ele definesc o parte însemnată a modului de viață a satului. Și, de ce nu, ele definesc o parte importantă a ceea ce numim spiritualitate românească, acel ,,izvor de apă vie ,, de care vorbea Mihai Eminescu.

În concluzie, vreau să vă spun că satul românesc este cheia înțelegerii noastre ca români în marele cor al națiunilor europene, este locul în care trecutul se întâlnește cu prezentul pentru a pregăti viitorul. Satul vorbește despre istoria profundă a țării. El nu vorbește prin evenimente glorioase, nu reține date istorice de anvergură, eroii satelor sunt anonimi, cel mai adesea; satul vorbește însă prin viața de zi cu zi a locuitorului, condiționat încă de fertilitatea pământului, de ploi și soare, de recoltele culese la finele anotimpurilor, care se scurg cu ritmicitate după ceasul cosmic al universului, nu după cel grăbit al omului modern.