Antisemitism cu voie de la stat | România | DW | 07.06.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Antisemitism cu voie de la stat

Un cimitir evreiesc a fost vandalizat, la Ploiești. Nu e primul caz, în România. Antecedentele au fost, însă, mușamalizate. În ciuda declarațiilor politice, neaplicarea legii încurajează actele antisemite și rasiste.

Cimitirul evreiesc de la Huși, vandalizat în 2019

Cimitirul evreiesc de la Huși, vandalizat în 2019

Cu o lună înainte de sfârșitul mandatului, președintele Israelului, Reuven Rivlin, vine la București, într-o vizită de stat amânată un an din cauza pandemiei Covid-19. Șeful statului evreu se va întâlni, pe 8 iunie, cu președintele Klaus Iohannis și va vorbi în fața camerelor reunite ale Parlamentului. „Conexiunea cu România este semnificativă pentru evoluția problemelor relevante pe care Israelul le are cu Uniunea Europeană”, a comentat pentru presa din Israel Gadi Arieli, coordonatorul Institutului pentru Export, agenția guvernamentală de la Ierusalim specializată în comerțul internațional. Vizita, mai scrie ziarul Maariv, se va concentra și pe problema rememorării Holocaustului și lupta împotriva antisemitismului.

Despre antisemitismul din România a vorbit și Raportul privind libertatea religioasă în anul 2020, difuzat săptămâna trecută de Departamentul american de Stat. Documentul remarcă, între altele, că „urmărirea penală a cazurilor de discurs antisemit şi de negare a Holocaustului a continuat să fie o raritate”. Autorii actelor de vandalism asupra unor cimitire, sinagogi sau monumente nu au fost puși sub acuzare, un exemplu fiind vandalizarea, în 2019, a monumentelor funerare din cimitirul evreiesc de la Huși, caz pe care autoritățile de acolo l-au închis sub pretextul că ar fi fost comis de oameni beți. Între timp, chiar săptămâna trecută, în noaptea de 2 spre 3 iunie, un alt cimitir evreiesc, cel din Ploiești, a avut și el parte de astfel de barbarii.

„Nu e nimic controversat”

În prima jumătate a lui 2020 au fost înregistrate 53 de cazuri nesoluționate de parchet, inclusiv discursuri fasciste. În plus, în mai multe orașe din România există străzi sau instituții publice care poartă numele unor persoane condamnate de crime împotriva umanității și de război în perioada legionar-nazistă. Printre acestea, mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului militarizat român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aliat al Germaniei lui Adolf Hitler.

Inscripțiile rasiste și antisemite nu sunt o raritate la București

Inscripțiile rasiste și antisemite nu sunt o raritate la București

Istorici, ofițeri în rezervă ai armatei române și oficiali administrativi au participat săptămâna trecută, lângă Huși, într-o biserică din Vaslui, la un parastas pentru Antonescu. „Este ilegal și inadmisibil”, spune reprezentantul Guvernului României pentru combaterea antisemitismului, deputatul Alexandru Muraru, care amintește, într-un comunicat, că Antonescu „a pus la cale, în anii 40, un întreg plan de exterminare a populației evreiești”. Oficialul guvernamental a aflat despre eveniment dintr-o relatare a presei locale vasluiene care notează, pe burtiera relatării video, că ar fi vorba despre „o figură extrem de controversată din istoria modernă a României”.

„Nu e nimic controversat aici”, comentează pentru Deutsche Welle profesorul Marcel Bartic, specializat în istoria mentalităților și imaginarului, studiul Holocaustului și istoria drepturilor minorităților. „Lucrurile sunt foarte clare. Există atâtea dovezi, o bibliografie atât de consistentă, colecții de documente, încât nu e nimic controversat. Regimul Antonescu a fost unul criminal și se face vinovat de moartea a 300 de mii de evrei și 25 de mii de romi. Istoria secolului 20 a rămas într-o zonă în care foarte puțini specialiști au curajul să spună lucrurilor pe nume”. 

Turnul călduț de fildeș al profesorilor

România are în continuare o problemă serioasă în abordarea propriului trecut. Iar aceasta pornește chiar de la istorici, care, spune Bartic, folosesc un discurs cu dublă măsură, „pseudoneutru și toxic pentru adevărul istoric”. Autoritățile, este de părere istoricul, au făcut, de data aceasta, ceea ce trebuie, cel puțin în privința cadrului legislativ. Reiese și din raportul Departamentului de Stat, care evocă existența unei legislații care să descurajeze și să combată antisemitismul. „Poate nu e suficient, dar suntem pe drumul cel bun”, consideră Bartic, care adaugă: „Bunele intenții s-au blocat undeva la mijloc: între autorități și elevi suntem noi, profesorii. Ne-am obișnuit să stăm într-un turn de fildeș, unde e foarte comod, foarte călduț. Ne ținem departe de subiectele care ard. Din partea noastră este tăcere. Ni se aude vocea doar când sunt mișcări cu iz sindicalist. Nu și acolo unde sunt cazuri de intoleranță, unde au fost oameni discriminați din anumite motive. Copiii observă și se întreabă uneori ce părere are profesorul despre un subiect sau altul - și e liniște, și e călduț. Hai să mulțumim pe toată lumea. Nu! Profesorul are obligația morală să intervină în astfel de situații. 

Asta este rețeta succesului: elevii trebuie să simtă că într-adevăr crezi în lucrurile despre care le vorbești. Să le transmiți convingerea că valorile pentru care pledezi sunt cele reale, nu doar le afișezi în timpul orelor și le abandonezi după ce a sunat de ieșire, s-a terminat. Copiii simt lucrurile acestea. Noi, profesorii, în special profesorii de istorie, trebuie să fim modele pentru copiii noștri. Iar a fi model înseamnă, dacă e să ne raportăm la problematica Holocaustului, în primul rând să accepți, să recunoști și să susții adevărul istoric. Nu toată lumea face asta. Sunt subiecte istorice în care nu trebuie să împaci pe nimeni. Adevărul istoric este unul singur și trebuie spus, cu subiect și predicat, respectând sursele istorice, care sunt foarte multe”.

Școala la care se învață avantajul de a fi diferit

Diana Gherasimiuc predă istoria de 13 ani la Centrul Educațional Laude-Reut din București. Ca și elevii școlii cu care am discutat, a pronunțat în mai multe rânduri sintagma „valorile evreiești” la care sunt expuși copiii, care - asemeni profesorilor - provin din medii variate, din confesiuni diferite, inclusiv din lumea islamului.

Profesoara de istorie Diana Gherasimiuc

Profesoara de istorie Diana Gherasimiuc

„Prima dintre valorile este obișnuința cu alteritatea. Toleranță față de celălalt, indiferent cine este celălalt. Copiii înțeleg că a fi diferit nu este sub nici o formă un dezavantaj ci un avantaj. Sunt expuși la foarte multe forme de diferit și învață la școală respectul față de celălalt, față de felul lui de a fi pe care ți-l dorești și pentru tine, să-l experimentezi, și la rândul tău îl oferi pe al tău celorlalți. Mă interesează să văd de ce tu ești altfel. Ne bucurăm de diversitate”. 

Centru Laude-Reut funcționează ca urmare a unui demers lansat, în 1997, de Tove Ben Nun-Cherbis: reînvierea educației evreiești în România, chiar pe locul fostei școli evreiești, dispărută de-a lungul celor două dictaturi devastatoare pentru România, cea nazistă și cea comunistă. Este de la sine înțeles că studiul Holocaustului este o datorie de onoare pentru această școală.

„Am avut la un moment dat un eveniment la care am invitat o supraviețuitoare a Holocaustului”, povestește profesoara Gherasimiuc. „O doamnă incredibilă, de o modestie și un bun simț teribil, care l-a vorbit copiilor despre experiența ei. La final am întrebat-o dacă am putea să facem ceva pentru ea, Ne-a spus că de la fereastra ei se vede o mare zvastică, într-un părculeț pentru copii. Credeți că ați putea să faceți cumva să dispară? Toți copiii ar fi vrut să plece atunci și să vopsească”.

Daria Goldenberg a studiat de la grădiniță la Laude-Reut și termină acum clasa a a XII-a. „Această conexiune cu oameni care au trecut prin aceste orori este foarte specială. Odată ce auzi și vorbești și comunici cu o persoană care a supraviețuit acelor evenimente îți dai seama de riscul amneziei. Nu este doar o oră de istorie sau nu este doar o tablă plină de reguli pe care trebuie să le reținem, este o experiență prin care trecem cam toți și care ne oferă ustensile proprii de înțelegere”.

„Copiii trebuie să știe”

Vorbim despre antisemitism și ne așteptăm să fie undeva departe de noi. Dar nu e, spune Gherasimiuc. „Am avut situații în care am parcat pe trotuar și am auzit în spatele meu că jidanii ăștia ne iau locurile de parcare. Cred că persoana aceasta va avea o problemă cu oricine altcineva”, conchide profesoara.

Marcel Bartic a început ca autodidact în explicarea Holocaustului pentru elevi. „Sper eu să nu fi greșit foarte mult. Experiența m-a învățat să adaptez conținuturile fiecărui nivel de vârstă. La noi, în învățământul gimnazial, începem din clasa a VII-a să vorbim despre acest subiect. În școlile britanice există discuții încă din ciclul primar. E important și factorul psihopedagogic, modul în care le vorbim. Holocaustul nu a fost așa, dintr-o dată. Auschwitzul are o istorie în spate. Sunt ani în care au fost luate măsuri care au crescut treptat în intensitate. Cu copiii din clasele mai mici aș începe invitându-i să se pună în pielea unui elev din Germania nazistă care s-a trezit dintr-o dată dat afară din școală doar pentru că este evreu. În București, s-a întâmplat exact același lucru, după 1940. Copiii trebuie să știe lucrul acesta.

Nu am nici o îndoială că în școlile din România sunt oameni care au discernământul necesar pentru a recunoaște adevărul istoric, așa cum trebuie să recunoaștem că sunt și, la polul opus, oameni mai degrabă afectați de un naționalism și o modalitate de a se raporta la izvoarele istorice care nu au nimic în comun cu statutul unui profesor de istorie”.

Centrul Laude-Reut organizează evenimente educaționale deschise pentru profesorii și elevii întregului învățământ bucureștean. Cei interesați să afle trebuie doar să își dorească acest lucru. „Sunt colegi care preferă să nu intervină pentru că este mai comod așa. Și”, spune profesorul Bartic, „mai există și negaționiști ai Holocaustului, afectați de o doză toxică de naționalism și care din nefericire transmit ideile acestea mai departe. Nu toată lumea înțelege rolul educației în combaterea antisemitismului”. 

„M-au întrebat dacă mă învață să fiu zgârcit”

Elton Dincă este unul dintre adolescenții care se pregătește de Bacalaureat. „Pentru mine, să văd cum merg lucrurile în comunitatea evreiască și să mă implic într-o oarecare măsură în activitățile comunității evreiești din România a fost un plus și așa am tratat-o. Și așa am prezentat-o și prietenilor și cunoștințelor mele - ca pe ceva unic. Mi s-a întâmplat, când am spus că urmez școala evreiască, să fiu întrebat dacă mă învață să fiu zgârcit. M-a deranjat ura asta nejustificată, venită din stereotipuri, din mentalitățile care se transmit din generație în generație, și nu poate fi schimbată cu nici un fel de argumente. Nu le plac evreii, dar nu au întâlnit un evreu în viața lor.” 

Daria, colega lui Elton din ultimul an de școală, scoate în evidență ignoranța: „Sunt adolescenți care fac o glumă antisemită. Le explic de ce nu ar trebui să o facă și mi se răspunde cu nonșalanță că a fost doar o glumă, că nu ar trebui să o iau în serios, să nu o iau personal și să nu mă supăr. Oricât de inocentă ar putea părea, este primul pas către ură. Poate sună exagerat, dar glumele au fost un prim pas către genocid și către pogrom. Cred că asta mă deranjează cel mai tare: că sunt ignorate observațiile mele. Dar învățăm că trebuie să fim o voce pentru cei care nu sunt auziți. Toleranța este o chestie învățată în această școală”.

Centrul Laude-Reut de la București

Centrul Laude-Reut de la București

Yaleen Zosmer pune cazurile de antisemitism de care s-a lovit pe seama bravadelor și naivității: „Venind din partea unor copii de vârstă fragedă pentru asemenea concepte, a fost generată mai mult de dorință de a intimida; și cu ce poți mai bine intimida pe cineva decât cu ceva ce nu poate schimba? Lucrurile acestea sunt adânc implementate în conștientul fiecăruia și e de muncă. Munca înseamnă educație, dar înseamnă și a te uita în jurul tău și a-ți da seama că toți suntem în esență la fel și vrem în esență același lucru. Munca înseamnă să vrei”, punctează eleva de clasa a X-a. 

În Laude-Reut, toleranța „se învață ca un fel de picătură chinezească. Și ne este insuflată această mentalitate de a acționa vehement, de a ne spune punctul de vedere dar în același timp de a ști când trebuie să ne oprim. Acest echilibru joacă un rol foarte important. Mai greu e că nu poți vorbi cu cineva care nu vrea să te audă”, încheie Yaleen.

„Spațiul public e debusolat fiindcă aude o singură variantă”

Bartic ar propune cursuri de formare profesională care să îi pregătească pe colegii lui care predau istoria, cultura civică sau gândirea critică pentru o altfel de abordare a Holocaustului. „În momentul de față pare o simplă lecție de istorie. Nu e așa, nu e ca și cum aș vorbi despre statul lui Burebista. Sunt lucruri care ne afectează viața de zi cu zi, sunt lucruri care dor, până la urmă. Sunt etape istorice pe care nu și le asumă nimeni. Opinia publică poate fi influențată nu doar de discursul antisemit ci și de absența unor reacții din partea celor care ar trebui să le aibă. Sunt pseudopersonalități care au un discurs toxic în societatea românească și nu e nimeni care să contraargumenteze. Pot să înțeleg de ce marea majoritate a spațiului public e debusolată și confuză - pentru că aude o singură variantă”. 

Marcel Bartic este dezamăgit în primul rând de Academia Română, „instituția din partea căreia toată lumea așteaptă o validare a adevărului științific, dar care, de fapt, susține un discurs aflat la polul opus, ceea ce este dureros”. 

Educația nu e singurul antidot: „Trebuie să ne amintim și că există prevederi legale. Scrie foarte clar: simbolurile fasciste și antisemitismul sunt pedepsite prin lege. Or, astfel de manifestări au loc în spațiul public și nici măcar autoritățile nu sancționează, măcar la nivel simbolic. Această absență a coerciției încurajează”.

La 15 ani, Maria Kehaiyan, care tocmai termină clasa a VIII-a, spune deja că școala Laude-Reut „chiar m-a ajutat să devin acel om care-mi doream să devin”. I-a oferit, dincolo de educația teoretică, „pe care o înveți pe hârtie, lucrurile de care ai nevoie în viață: cum să abordezi un om, cum să-l asculți, să nu vorbești peste el, să-i înțelegi ideea, să analizezi înainte să vorbești. În România mi se pare că nu se respectă această ascultare a celuilalt”. Iar pentru Theia Hartenis, care trece la toamnă în clasa a XII-a, lucrurile sunt relativ simple: „Avem mai mult sau mai puțin aceleași valori dar, cu siguranță, aceleași drepturi. Chiar dacă suntem sau nu evrei, chiar dacă suntem o comunitate mai restrânsă sau mai mare, există un viitor pentru toți”.

Vă mai recomandăm

Audio şi video pe aceeaşi temă