1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Antibioticele în terapia otitei medii

Elisabeta Strudza14 martie 2007

Otitele medii se numără printre afecţiunile la copii care prilejuiesc în cea mai mare măsură vizitele la medic şi administrarea de antibiotice. Asupra folosului acestei din urmă măsuri se poartă de mult discuţii.

https://p.dw.com/p/B2mL
Imagine: Illuscope

În ciuda faptului că tratarea otitei medii cu antibiotice este tot mai mult contestată, în practică se recurge în continuare foarte frecvent la ea. Explicaţia se află în lipsa unor criterii clare menite să delimiteze situaţiile în care terapia cu antibiotice este necesară de cele în care ea este superfluă. Recent, Maroeska Rovers de la Centrul de Ştiinţe sanitare şi Higienă al Clinicii universitare din Utrecht / Olanda şi colegi din Marea Britanie, Canada şi Statele Unite au publicat în revista „Lancet“ noi consideraţii asupra acestei întrebări.

Analiza lor s-a sprijinit pe experienţa acumulată în tratarea unui număr de 1643 de copii. A rezultat că în utilizarea antibioticelor trebuie să se ţină seama de trei criterii – parţial în combinaţii: dacă sunt afectate ambele urechi sau numai una, dacă pacientul este un copil foarte mic şi dacă inflamaţia se manifestă şi cu secreţie din canalul auditiv.

Unor copii mai mici de doi ani şi care pe deasupra aveau inflamate ambele urechi, antibioticele le-au scurtat într-adevăr considerabil suferinţa, cu atât mai mult cu cât aveau dureri şi febră. Conform calculelor specialiştilor, dacă sunt amândouă urechile afectate, profită de terapia cu antibiotice aproximativ unul din patru copii. În cazurile în care există secreţie din ureche, antibioticele folosesc unui copil din trei.

Se presupune că afectarea ambelor urechi şi secreţia sunt dovezi ale prezenţei bacteriilor, care pot fi într-adevăr combătute mai bine cu antibiotice. În ansamblu, rezultatele cercetării au dovedit că în mai mult de jumătate din cazurile de otită acută este recomandabil ca micuţii pacienţi să fie sub observaţie, fără, însă, a le fi administrate antibiotice.

O astfel de strategie ar însemna nu numai economii pentru casele de asigurări, ci şi evitarea unor efecte secundare, cum ar fi diaree, precum şi a formării unei rezistenţe a agenţilor infecţioşi. Chiar dacă nu se prescrie antibiotic, medicul poate lua măsuri pentru alinarea durerii şi pentru o evoluţie favorabilă a simptomelor.