Alternativa la actuala putere

E o obrăznicie de-o dimensiune egalată doar de menţinerea la cârma cabinetului a unui plagiator, ori de slăbirea frontului anticorupţie din justiţie. Toate acestea discreditează România, îndepărtând-o de Schengen şi de o poziţie demnă în Europa.

Admitem politizarea instituţiilor, distrugerea lor de sus în jos, prin demiterea profesioniştilor, eliminarea oricărei urme de meritocraţie şi instalarea unor mafioţi la pârghiile cele mai bănoase? Cum oare am putea?

Acceptăm, pentru cei jefuiţi cândva de regimul comunist, absurdele planuri de aşa-zise „retrocedări” care sfidează bunul simţ, propuse de Victor Ponta?

Întrucât dreptul la proprietate e sacrosanct nu pentru infractorii care şi-au făcut averile imense din mită, nepotism şi furtişaguri, ci pentru toţi oamenii cinstiţi, inclusiv pentru cei spoliaţi cândva de agoniseala unei vieţi de muncă sub ameninţarea expedierii la Canal, planul lui Ponta e o bătaie de joc. Una inadmisibilă pentru oamenii oneşti. Punerea în aplicare a acestui „plan” ar săpa şi mai adânc la rădăcina ultimului rest de credibilitate de care s-ar mai putea bucura, în rândul unor naivi, executivul de la Bucureşti.

Or, într-un stat de drept şi într-o democraţie veritabilă, credibilitatea e alfa şi omega. Fără credit, încredere şi credibilitate se prăbuşesc băncile, economia, partidele, guvernele, sistemul.

Băncile, pentru că oamenii care n-au încredere în ele ar da năvală, le-ar lua cu asalt ghişeele, şi-ar retrage depunerile şi şi-ar ascunde banii sub saltea înainte de a fugi cu economiile lor mărunte în străinătate.

Economia, pentru că investitorii ar ocoli-o, iar cei prezenţi la faţa locului şi-ar muta fabricile unde ar vedea cu ochii, distrugând prea puţinele locuri de muncă existente.

Partidele, pentru că şi-ar vedea topindu-li-se în viteză mare popularitatea.

Guvernele, pentru că oamenii ar ieşi în stradă sau ar profita de alegeri pentru a le trimite la plimbare.

Sistemul, pentru că nici o democraţie n-ar rezista unei asemenea proaste guvernări.

Or, o astfel de guvernare e patronată acum în România, de Ponta, USL şi pactul de coabitare. E greu să fi adeptul unei astfel de puteri chiar dacă nu consideri intolerabilă prezenţa la conducerea ei a unui plagiator, a unor pucişti sau a unor miniştri penali.

Şi totuşi, realist vorbind, nu văd, pe moment, alternativă. Dată fiind situaţia, coabitarea pare unica soluţie aplicabilă. Şi pare că Ponta - şi nu e puţin lucru - e în stare încă să înveţe. Dat fiind bilanţul său catastrofal după un an de guvernare, perpetuarea lui la şefia guvernului e o soluţie nesatisfăcătoare, ba chiar rea, dar pare, totuşi necesară, câtă vreme nu se coagulează o alternativă politică credibilă.

Câtă vreme românii nu se hotărăsc clar şi fără echivoc, într-un segment electoral semnificativ, să sprijine ideea unei reforme autentice şi să susţină ferm şi fără mofturi pe oamenii politici pro-europeni şi pro-reformişti credibili, capabili s-o livreze. De pildă pe-un Mihai Răzvan Ungureanu ( în ciuda propunerilor lui absurde, de mai an, cu privire la retrocedări) pe-un Cristi Preda, pe Monica Macovei, pe Adrian Papahagi ori Mihail Neamţu. Şi câtă vreme aceşti oameni politici nu reuşesc să unifice dreapta reformistă.

Până atunci ţara trebuie totuşi guvernată. Şi n-are alternativă la coabitare. Fiindcă anarhia ar fi încă şi mai dezastruoasă decât o administraţie controlată, de bine de rău, nu atât de la Cotroceni, cât, din fericire, deşi insuficient, de la Bruxelles.

Odată în plus se vădeşte că, deşi Comunitatea e departe de a fi paradisul, pentru români aderarea la UE a fost nu un blestem, cum vor să ne facă să credem emanaţii eurosceptici sau pro-ruşi ai oligarhiei securiste şi ultranaţionaliştii îndrăgostiţi de Antonescu şi de Voiculescu, ci o enormă şi durabilă binecuvântare.