Alterarea gravă a memoriei istorice și accelerația timpului

Într-o carte publicată relativ recent, sociologul german Hartmut Rosa vorbea de accelerarea timpului ca trăsătură principală a experienței noastre sociale. Istoria pe care o trăim ar fi rezultatul unei dialectici în care instituțiile nou create devin, la un moment dat, ele însele o frână în calea transformărilor, fiind destinate pieirii. Rezultatul este o nouă accelerație și tot așa într-un ritm din ce în ce mai alert. Hartmut Rosa descrie metodic accelerația pe mai multe planuri, începând cu inovațiile tehnice și continuând cu schimbările sociale privitoare la relațiile de muncă și de familie și, în fine, cu ritmul de viață, despre care putem depune egală mărturie, întrucât a devenit pentru cei mai mulți dintre noi o realitate copleșitoare.

Efectele sunt devastatoare. Omul se dezinteresează de proiectele pe termen lung, devenind pradă interesului mic și divertismentului. Reflecția cade în desuetudine, iar politica însăși este minimalizată de sentimentul urgenței. Hartmut Rosa își tipărea cartea acum un deceniu, dar criza euro și apoi criza refugiaților ar fi fost excelente exemple pentru a arăta cum urgența destituie pur și simplu reflecția politică și decizia democratică. Căci se vede tot mai bine cum o criză e urmată imediat de altă criză și, în această succesiune amețitoare, parlamentele și instituțiile clasice ale democrației nu mai au nicio putere. În numele urgenței, cineva trebuie mereu să decidă!

Dar filosoful german cuprinde întreaga istorie recentă, pe care o vede prinsă într-o spirală sumbră, din care nicio ieșire nu pare liniștitoare. În esență, pare a spune el, doar gândirea ne mai poate salva.

La toate patologiile modernității legate de accelerația socială ar trebui poate să adăugăm uitarea sau amnezia istorică. Și nicăieri nu se vede mai bine acest lucru decât în România, aici unde noua generație nu pare să mai știe nimic despre generația anterioară. Nu demult comentam cazul unei tinere ziariste care, la o recepție la Cotroceni, îl întreba pe Virgil Măgureanu cum îl cheamă și cine este. Scriam atunci că lucrurile se petrec ca şi cum istoria se şterge o dată la 10 ani şi totul porneşte de la zero. Oameni, evenimente, fapte, simboluri sunt resemnificate în funcţie de prezentul imediat sau eliminate cu totul din memorie. Sau, în termenii înșiși ai accelerației tehnologice, totul se resetează periodic.

Dar, ca dovadă că nu era o generalizare abuzivă, zilele trecute o altă ziaristă din aceeași generație l-a întrebat pe Marian Munteanu dacă a fost în Piața Universității. Omul a râs, ce să facă, nu te poți supăra cu adevărat în fața unei ignoranțe atât de mari și de candide. Dar gafa aceasta întărește impresia că asistăm la o veritabilă catastrofă a memoriei istorice, care pune în pericol temeiurile însele ale construcției sociale. Dacă ziariștii, și nu exponenții altor profesii, nu știu absolut nimic despre comunism, despre decembrie 1989, despre ”golani” și manifestația din Piața Universității, întreaga noastră alcătuire democratică își pierde înțelesul. Căci lucrurile dobândesc sens deplin numai prin raportare unele la altele. Cuvântul ”democrație”, atributul ”democratic” ele însele nu mai înseamnă, se pare, ce au însemnat pentru generația celor de 40-50 de ani, ci poate cu totul altceva, încă nedefinit și, pesemne, într-o continuă schimbare.

Marian Munteanu a fost o figură de prim plan a manifestației din Piața Universității și ar fi de bun simț ca aceia care se ocupă de viața politică să știe cine a fost și ce a făcut, dar problema nu este totuși o persoană sau alta, ci memoria însăși a istoriei recente. Ziariștii cu pricina nu poartă nici ei singuri vina pe umerii lor, culpa cea mare aparținând, așa cum ne spune Hartmut Rosa, acestei teribile accelerații a timpului, care aruncă totul în inactualitate și uitare cu tot mai mare viteză. Presa însăși ca instituție profesează cu voluptate viteza și manifestă un mare dezinteres față de memorie și cultura istorică. Dacă ceea ce contează mai mult în presă e viteza de reacție și anticipare, nu mai rămâne timp pentru studiu și pentru reflecție.

Incultura istorică e o patologie gravă, vizibilă aici la tot pasul, și nu există, din păcate, nimic care să se opună în mod eficient, căci așa cum remarca Hartmut Rosa, orice formă de conservatorism, fie el sub chipul unei mai mari exigențe în educație, ar fi rapid denunțată ca opoziție reacționară la schimbare și la progres.