Alinarea fricii și cruzimea la un an de pandemie | Global | DW | 02.04.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Alinarea fricii și cruzimea la un an de pandemie

Mai mult decât oricând am avea nevoie de alinare. În locul ei însă ni se servesc porții tot mai mari de frică, de cruzime și de intoleranță, libertatea, spre bucuria tiraniilor, fiind pe ducă peste tot.

În aceste zile în care evreii și creștinii apuseni își celebrează sărbătorile pascale, al căror temei biblic nu poate fi disociat de ideea libertății, a izbăvirii de robie, din sclavia egipteană a poporului ales de D-zeu, religiile se confruntă cu numeroase întrebări. Ce legătură e între ele și libertate? Și ce rost mai au, dacă mai au vreunul, în modernitate? Alinarea fricii?

Nu orice frică-i rea: ”a fi în viață e a fi înfricoșat”

”Frica păzește bostănăria”, zice o înțeleaptă vorbă românească. Câți oameni nu s-au salvat, luând măsuri antipandemice de frica iscată de imaginile morților de Covid, ale camioanelor militare italiene, ale sicrielor umplând până la refuz morgile din Bergamo?

”A fi în viață e a fi înfricoșat” afirma în 1989 gânditoarea americană Judith Shklar. Blake Smith îi reia afirmația în Tablet Magazine reliefând că, în eseul ei politic, ”Liberalismul Fricii”, devenit de căpătâi pentru teoriile politice moderne, acest simțământ justifică persuasiv sistemul unei guvernări democratice, limitate, ca mijloc eficient de ”protecție împotriva cruzimii fizice a agenților statului”.

Cruzimea naturii și a politicienilor

Pentru vest și ceea ce a contat până acum drept ”lumea liberă”, anul care a trecut de la sărbătorile pascale precedente n-a îngrozit doar prin reala sau aparenta cruzime fizică a unor factori de decizie, de pildă a medicilor, care, nemaifiind în stare să facă față afluxului de muribunzi, s-au văzut nevoiți să trieze accesul pacienților la ATI.

Căci nu s-a murit în masă doar așa. S-a murit de virus și acasă. S-a murit de neștiința de a-l trata. S-a murit de prostia politicienilor care au respins, inițial, oprirea călătoriilor din China comunistă, apoi, vremelnic, purtatul de măști și au ordonat, precum guvernatorul New York-ului, Cuomo, ca azilele de bătrăni să fie silite să primească pacienți de Covid.

Căminele, cuminți, i-au primit, iar locuitorii lor s-au văzut decimați. Și nu doar de virus, căci au răpus și alte soiuri de cruzimi, omenești de această dată: incapacitatea politicienilor europeni de a comanda din timp vaccinuri suficiente. Iar anterior și ulterior, interdicția atingerii mâinilor, a vizitării oamenilor vârstnici din azile, izolarea și singurătatea, crunt impuse ca măsuri de combatere a pandemiei. Ucigaşe au fost și exploziile depresiei, prăbușirile autocontrolului psihic, erupția incotrolabilă a violențelor domestice și corolarul tuturor frustărilor, inclusiv a celor economice stârnite de interminabile lockdownuri, care e fanatismul și extremismul politic, național și religios.

De ce nu e de vină doar natura

Ce trist. Ce predictibil. Ce bine ar fi fost să avem lideri mai buni. Ce bine ar fi fost să ne fie mai frică de dregători și gazetari nerozi și ticăloși, decât ne-a fost.

Dar oare de ce nu ne-o fi fost? De ce, într-o lume iudeo-creștină întemeiată pe religii ale compasiunii și iubirii, în care viața e sacrosanctă și suprimarea ei o crimă, și mila, și compasiunea cu victimele nevinovate ale pandemiei, și indignările noastre în legătură cu netrebnicia celor care ar trebui să le aibă pe conștiință sunt, aparent, foarte limitate?

Tot Blake o citează pe Shklar sugerând, în cartea ei, ”Vicii ordinare”, că avem motive să ne temem și de alte forme de cruzime decât cele fizice, mai subtile, dar nu mai puțin sinistre. În speță de cruzimea morală a celor care clamează că ar detesta opresiunea”.

În acest context, Shklar sublinia, clarvăzătoare, la mijlocul anilor 80, că liberalismul poate degenera, devenind o cultură a victimizării, care permite ”impulsurilor noastre sadice să treacă drept virtuți ireproșabile”. De pericolul totalitar, avertiza ea, nu sunt la adăpsot nici societățile occidentale.

Exact această fatidică degenerare s-a petrecut. Azi ne amenință grav democrațiile, din ce în ce mai iliberale. Ne amenință nu doar apărarea, în vest, în fața ispitelor totalitare și, deci, drepturile fundamentale, precum cele religioase, de conștiință, de gândire, de opinie și de exprimare, ci și capacitatea de a reacționa adecvat la asasinarea libertății și demnității în țări ca Rusia, Belarus, China comunistă, ori Myanmar. Ne atacă serios, totodată, capacitatea de a empatiza cu noi înșine și cu ai noștri, precum și cu victimele adevărate ale unor demersuri liberticide. Căci unde victimele sunt imaginare, dar date drept reale, de unde mila cu cele reale, prezentate ca inexistente?

Ce s-a stricat și ce-am putea îndrepta

Potrivit eminentei gânditoare originare dintr-o familie evreiască din Letonia, suntem chemați, imperativ, ”să privim în noi și să continuăm să privim în acele părți din noi care și-ar putea dori întoarcerea la cele mai rele forme de nelibertate”.

Or, înaintea ei, nu mai puțin genialul Eric Hoffer ne lămurea, în ”Adepții Fanatici”, ce resorturi de frustrare, de ranchiună și dorință (nihilistă) de autoanulare și de nimicire, îi determină pe mulți să adere, fanatic, la mișcările extremiste.

Mișcările totalitare le promit distrugerea individualităților proprii, virulent detestate de adepții lor fanatici, lichidând, în acest proces de anulare și autoanulare a personalităților, civilizația însăși, patria cetățeanului și a conștiinței lui civice. Libertatea și meritocrația devin inamicii cruciali ai fanaticului, de vreme ce îi dau măsura propriei inadecvări și îl împiedică să se autoanihileze și să dispară, ca individ, în anonimatul masei.

Dar dacă e nevoie de introspecție pentru a descoperi aceste periculoase resorturi liberticide, ca și a celor alinând angoasele și frica, de pildă frica de moarte, sau de neajunsurile bătrâneții: oare, ce le poate furniza mai eficient decât religia?

Sentimentul, azi, prevalent, despre care scrie Shklar, că oamenii au o intrinsecă valoare morală, ce nu trebuie să fie degradată e, potrivit ei, consecința învățăturii (iudeo)creștine ”a compasiunii”.

În fapt, e efectul direct al plasării, ca pietre unghiulare la temelia acestei civilizații, a ideii creării omului după chipul și asemănarea lui D-zeu. Și a poruncii iubirii de aproape din Levitic, a treia carte a Bibliei. Ce poate conferi mai multă demnitate? Și ce poate alina mai eficient decât îndeplinirea ei?

Când prea binele e răul întrupat

Or, mai binele este dușmanul binelui. Excesul de omenie generează neomenie. Când bisericile se prefac din instituții ale credinței în partide politice dezamăgesc și sunt părăsite. În vest se tot golesc, de ani. Când, de frica inchiziției, omorâm religia, e probabil ca nevoia de religie a omului să-l aducă să îmbrățișeze, cu mare zel și tot atâta fervoare religioasă, cine știe ce doctrină salvaționistă, cine știe ce fanatică ideologie totalitară cu pretenții de învățătură sacrosanctă. Concomitent, ateismul militant devine religie, iar fundamentalismul religios se preface în totalitarism politic.

Exagerările antirasismului militant sunt rasiste. Iar feminismul excesiv se varsă lesne în antifeminismul transgenderismului radical. Când, de dragul progresului și în numele combaterii urii începem, cu maxim puritanism, să interzicem caricaturile și libera expresie, ucidem și progresul, nu doar libertatea. Când, de dragul exersării empatiei, edificăm o societate a victimizării perpetue, creând victime false, nu ne defulăm, astfel, doar eventualul sadism, ci privăm și victimele reale ale cruzimilor fizice, sau morale, de compasiunea reală, de solidaritate și de ajutorul concret de care ar avea mare nevoie.

A venit timpul să dibuim mai lesne capcanele iubirii de departe și să ne apărăm de ele, dacă ținem la libertate, demnitate și civilizație. Și dacă nu? Frica și cruzimea ne-ar da gata. Nu Bergamo e problema noastră de căpătâi. Ci barbaria drapată ca omenie.