1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Alegerile din Georgia şi situaţia românească

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti1 octombrie 2012

Dezbaterea europeană despre criza politică din România a părut să fie, într-o anumită măsură, contaminată de aceea anterioară cu privire tulburările politice din Georgia care au premers alegerile parlamentare.

https://p.dw.com/p/16I9S
Centru de vot de lângă Tbilisi
Centru de vot de lângă TbilisiImagine: dapd

Alegerile legislative din Georgia au o înfăţişare dramatică care nu lasă deloc lumea indiferentă. Europa occidentală şi Rusia manifestă un interes extrem de viu pentru scrutinul care pare să pună în balanţă şi orientările strategice şi de securitate ale micii republici caucaziene. Nici pentru România nu pare indiferent ce se va petrece în Georgia. Preşedintele Traian Băsescu s-a exprimat mereu cu mare admiraţie faţă de preşedintele Mihail Saakaşvili, pledând pentru admiterea Georgiei în NATO la sumitul desfăşurat la Bucureşti. Iar ulterior, după războiul cu Rusia, preşedintele României a fost printre primii lideri europeni care au vizitat Georgia. Regimul prezidenţial al lui Saakaşvili părea să fie o insulă de democraţie occidentală şi liberalism economic în mijlocul marelui şi tenebrosului imperiu rusesc.

În România, nucleul dur al partizanilor lui Traian Băsescu s-a exprimat mereu elogios faţă de reformele liberale lipsite de compromisuri iniţiate în Georgia, prezentată ca un tărâm fabulos, ca un nou El Dorado al spiritului intreprinzător. Dacă analizele geostrategice profesioniste nu s-au înşelat niciodată asupra ambiguităţilor regimului de la Tbilisi, liberalii radicali din România au fost tentanţi să descrie liberalismul din Georgia la fel cum creştinii occidentali din Evul Mediu evocau regatul fabulos al Preotului Ioan: o ţară miraculoasă înconjurată de „necredincioşi”, în care dreapta credinţă a liberalismului se păstrează mai pură ca nicăieri. Dar o dezbatere, aşa cum se poartă ea în mediile politice europene nu a existat, deşi este de aşteptat ca liderii USL să nu manifeste acelaşi entuziasm faţă de liberalismul lui Saakaşvili, mai ales că metodele lui sunt tot mai frecvent acuzate de despotism.

Pentru România însă situaţia din Georgia se vădeşte relevantă într-un chip surprinzător. În Europa occidentală regimul lui Saakaşvili continuă să aibă partizani fermi, în ciuda tuturor dezvăluirilor legate de practici brutale şi nedemocratice. Europa s-a divizat. Înaintea vacanţei de vară, Parlamentul European a organizat o dezbatere în cursul căreia popularii europeni au părut dispuşi să trateze cu relativă indulgenţă toate acuzaţiile împotriva preşedintelui georgian. Iar cu 3 zile înaintea alegerilor parlamentare din Georgia , preşedintele PPE, Wilfried Martens, a explicat că în opinia sa adevăratul pericol la adresa democraţiei îl reprezintă orientarea pro-rusă a opoziţiei şi naţionalismul ei anti-occidental, care riscă să arunce ţara în braţele imperialismului lui Putin. Din contră, liberalii europeni au indicat că stilul autocratic al lui Saakaşvili este tratat în occident cu prea mare indulgenţă. Preşedintele Partidului liberalilor şi democraţilor europoeni, Graham Watson, a susţinut că atacurile preşedintelui Saakaşvili la adresa opoziţiei sunt „inacceptabile” şi a cerut Uniunii Europene să revizuiască acordul de liber schimb cu Georgia, dacă situaţia politică nu va cunoaşte îmbunătăţiri.

Diferenţele acestea ireconciliabile de optică şi mizele invocate – libertate, democraţie, occident versus imperialism rusesc, europenism vs naţionalism – trimit inevitabil la o altă dezbatere: aceea despre România. E greu să înlăturăm impresia că dezbaterea europeană despre criza de la Bucureşti a fost, într-o oarecare măsură, contaminată de aceea anterioară cu privire la Georgia. Taberele s-au definit aproape identic: popularii l-au susţinut pe Traian Băsescu (în definitiv prietenul lui Saakaşvili), liberalii, în schimb l-au criticat pe preşedinte, oferind opoziţiei o şansă. Neoficial partizanii preşedintelui au invocat un risc similar, acela al „derivei” către interesele ruseşti, în timp ce liberalii şi socialiştii au atras atenţia că democraţia stă nu doar în scopuri, ci şi în mijloacele sale.

Felul în care popularii europeni s-au implicat în dezbaterea românească şi dramatismul neadecvat al tonului sugerează că ei au proiectat nelegitim problematica georgiană asupra celei româneşti, făcând, chiar fără voie, analogii nepermise.

Nu ar fi ceva cu totul nou. În 2004 „revoluţia portocalie” era descrisă ca un fenomen mai larg de liberalizare a întregului spaţiu post sovietic, ca o deschidere emancipatoare uniformă şi irepresibilă. S-a văzut destul de repede că evenimentele politice din România şi cele din Ucraina nu pot fi puse sub semnul aceleiaşi tendinţe şi că partida pro-occidentală din Ucraina a fost o speranţă înşelătoare şi prematură. Mişcarea de liberalizare universală aşa cum o gândea Fukuyama cu felul său particular de a vesti sfârşitul timpurilor, se vădise un concept inoperant pentru analiza viitorului apropiat.

Or, reacţia virulentă a unor cercuri occidentale dispuse să-l susţină pe Saakaşvili în orice împrejurare şi care l-au apărat pe Traian Băsescu cu argumente ciudat de asemănătoare, pare să se înscrie în aceeaşi gândire inoperantă. În această viziune, preşedintele georgian ar fi astăzi ameninţat de o „contra-revoluţie” de un recul al antiliberalismului rusesc care ar fi de natură, în expansiunea lui, să cuprindă şi România.

Aşa cum asocierea situaţiei româneşti din 2004 cu cea din Ucraina s-a dovedit a fi pripită şi incapabilă de predicţii valabile, tot aşa asimilarea (prin sugestie şi vocabular) a problematicii georgiene cu cea românească nu duce nicăieri.