Adolescenții, între percepția sexuală confuză și singurătate

DW: Sondajele de opinie din ultimii ani arată că aproximativ 60% dintre români nu sunt de acord ca o persoană cu orientare homosexuală să le fie rudă, iar jumătate dintre conaționali nu acceptă să aibă prieteni homosexuali. Mai puțin cunoscută, mai puțin măsurată de studii sociologice este criza de identitate sexuală a adolescenților. Mulți dintre ei, și nu numai la noi, trăiesc această dramă a lui „a fi sau a nu fi“. Care sunt cauzele, ce generează această percepție confuză asupra propriei identități? 

Adela Mihaela Țăranu: Identitatea noastră ca persoane conține diferite forme și grade de rezistență la adversitatea resimțită și de opoziție față de ce reprezintă norma socială, stereotipul sau tradiția. Ea este prin definiție un construct psihologic adaptativ și evolutiv și, invariabil, formarea, structurarea identității este tulburătoare.

„Criza de identitate din adolescență“, sintagma propusă de Erik Erikson cu care psihologii lucrează de jumătate de secol, exprimă tocmai această realitate a vârstei și moratoriul psihologic și social necesar: în adolescență are loc un amplu proces de creștere fizică și sexuală, de acordaj la nivelul percepției de sine și percepției celorlalți, de experimentare a diferitelor roluri de adult și de clarificare care presupun timp și efort. Finalmente, depășirea fricilor, provocărilor și conflictelor care însoțesc aceste căutări se exprimă prin așa-zisul „simț al identității“ – un corpus consistent și coerent de atribute și valori care-i oferă persoanei încredere și sentimentul de continuitate în raport cu trecutul și viitorul proiectat.

Ce consecințe derivă din această confuzie, pe care mulți adolescenți o trăiesc ani de zile?

Eșuările în clarificarea structurilor de identitate prelungesc confuzia de rol și conduc la slăbirea sau ruperea legăturilor cu mediul social și cultural, situații trăite adesea cu multă suferință de către adolescent și tânăr. Cu atât mai mult în cazul în care este vorba despre identitățile de gen și sexuală, considerate domenii nucleu ale personalității.

Experiența mea clinică în psihoterapie arată că tot mai mulți adolescenți au nevoie de sprijin psihologic pentru dezvoltarea psihosexuală. Procesul acestei dezvoltări este critic la această vârstă și implică două aspecte: formarea identității – perioadă de explorare, și integrarea identității – acceptarea și asumarea comportamentului în cercul de apropiați și în familie.

De la ce vârstă putem vorbi de formarea identității de gen? Sunt voci care spun că persoanele care aparțin comunității LGBTQ+ sunt tributare genetic.

Formarea identității de gen este un proces care începe în copilăria mică, în jurul vârstei de 2-3 ani, cu stabilirea genului de bază de obicei în jurul vârstei de 5-6 ani. Sigur că la această vârstă nu putem vorbi despre explorare și alegere, ci de o orientare a comportamentului de gen, băiat sau fată, în funcție de aspecte biologice, sociale și culturale legate mai ales de mediul proxim, familial al copilului. Conținutul rolului de gen, adică modul extern care exprimă genul, cum ar fi îmbrăcămintea, aspectul fizic, gesturile, activitățile sau rolurile sociale, se dezvoltă după vârsta de 5 ani, de obicei în continuitate cu genul de bază, și continuă să se structureze ca alegere în adolescență sub influența modelelor sociale din mediul real sau virtual. 

Multe persoane, chiar din familiile, sau poate mai ales din familiile în care un adolescent e homosexual consideră identitatea de gen ca o năpastă, ca un blestem care a căzut pe capul lor, ca o lucrătură a diavolului. Habotnicia nu face casă bună cu înțelegerea, cu acceptarea că o persoană e diferită, e altfel decât ceilalți.

Diferită de gen, orientarea sexuală înțeleasă ca atracție de tip romantic/platonic și sexual față de altă persoană se clarifică între 9 ani și 18-20 ani. Dezvoltarea psihosexuală în pubertate și adolescență poate avea tempouri diferite sau poate fi tulburată sub influența unor factori biologici și sociali: poate fi accelerată sau încetinită, reprimată, refulată sau dizarmonică, atunci când între stadiul de creștere și cel de dezvoltare psihosexuală există decalaje sau inversări de stadii. Procesul acesta nu este lipsit de provocări sau dificultăți nici pentru persoanele care au un tip și ritm normal de dezvoltare, în sensul că stadiul biologic corespunde cu cel psihosexual. Accentuez acest aspect: dezvoltarea psihosexuală normală, sănătoasă, nu se referă la definirea unei identități standard, tipice – cisgender sau heterosexuală –, ci la această corespondență între stadii.  

Pentru adolescenții care se identifică în mod diferit ca gen de sexul biologic, variabil sau nedefinit, ori pentru cei care experimentează (și) atracția homosexuală, tranzitoriu sau constant, dificultățile psihosociale cu care se confruntă sunt mai greu de surmontat. Experiențele negative de stigmatizare, relațiile dificile între egali, discriminarea, tăcerea impusă de presiunea socială, toate acestea exacerbează suferința psihică. De altfel, datele de cercetare ne informează de câțiva ani, puțini din păcate, în legătură cu riscul ridicat de afectare a sănătății mintale pentru acești adolescenți care nu pot integra identitatea lor de gen și/sau sexuală: o rată mai mare decât media de depresie, anxietate, tulburări de alimentație, autovătămare, sinucidere, abuz de droguri și alcool sau comportament provocator.

Sunt adolescenți care vor să ceară ajutor pentru a afla răspunsul la întrebarea, teribilă, dacă sunt sau nu sunt „altfel“ decât ceilalți. Nu găsesc o abordare curată, limpede, nici la părinți, nici la prieteni ori la colegii de școală. Sunt, uneori pentru o lungă perioadă, singuri în bătaia vântului.Unde pot căuta răspunsul?

Psihoterapia abordează obligatoriu câteva teme critice în formarea identității de gen și sexuale. Între acestea, cele mai provocatoare sunt așteptările familiei și cele sociale de proximitate (familia lărgită, prietenii, colegii) sau mai largi, legate de expresia publică a acestor identități.

Dezacordul sau incongruența acestor așteptări influențează capacitatea tinerilor de a discuta deschis sau de a dezvălui preocupările legate de identitatea lor, suprimarea unor astfel de preocupări afectând sănătatea mintală. Familiilor le este greu să înțeleagă și să accepte trăsăturile diferite ale copilului lor din cauza convingerilor personale, a presiunii sociale și a stigmatizării. Adesea temerile pentru siguranța și acceptarea copilului lor sunt legitime și este nevoie să le abordăm adecvat, cu atenție sporită legată de dinamica specifică, unică, între membrii familiei.

Deseori traumele acestor adolescenți se consumă în tăcere. Se ascund de ceilalți și chiar de ei înșiși.

Este un aspect critic reprezentat de oportunitățile și libertatea adolescenților de a explora identitatea diferită. Pentru majoritatea acestora, accesul la spații unde pot explora porțiuni din identitatea lor de gen/sexuală este foarte limitat sau prezintă riscuri majore pentru siguranța adolescentului. Acest proces de explorare întârziată, limitată sau inadecvată, se juxtapune cu mediile familiale în care adolescenții trebuie să rămână tăcuți cu privire la identitatea lor ori se confruntă cu presiuni de a se purta sau îmbrăca în acord cu norma de gen, diferit de modul cum se percep pe ei înșiși.

Spațiul psihoterapeutic oferă adolescentului un cadru sigur și liber pentru exprimarea identității diferite. În aceeași măsură, reprezintă un spațiu sigur pentru înțelegere reciprocă între adolescenți și familie a preocupărilor și emoțiilor legate de noile realități.

La finalul discuției noastre vă întreb cât de mult ne putem aștepta ca psihologia adolescenței să țină pasul cu realitatea, cu problemele tot mai complicate legate de identitatea de gen?

Până în secolul XXI, terminologia legată de gen și identitate sexuală era simplistă, acum înregistrăm o explozie a cuvintelor care surprind diversitatea subgrupurilor. Psihologia reprezentărilor sociale spune că ceva devine realitate atunci când avem în limbaj cuvinte care o denumesc. Acest lucru se întâmplă și în știință, curând va trebui să fie reconsiderată psihologia și sociologia copilăriei și adolescenței pentru a include noile realități.

Interesul în cercetare pentru diversitatea sexuală și de gen este relativ recent și lipsesc deocamdată date din studii longitudinale, de aici și limitele în privința ofertei și calității intervențiilor, a serviciilor de specialitate. În psihoterapie se discută în prezent asupra strategiilor de intervenție psihologică eficientă pentru persoanele minoritare sexual. Evoluția domeniului este una rapidă, grăbită de evoluția socială, de nevoile specifice și de solicitările din ce în ce mai frecvente pe această problematică ale copiilor, adolescenților și familiilor lor.

Dr. Adela Mihaela Ţăranu este psihoterapeut principal, membră în Consiliul Director al Colegiului Psihologilor din România și conferențiar universitar. Activitatea profesională acoperă zona clinică psihoterapeutică, academică, de formare și de cercetare în științe comportamentale.