Adio independenţă?

„Nu ne putem dori un partener mai bun decât America”, a declarat scurt şi concis Angela Merkel, citată de ziarul elveţian Neue Zuercher Zeitung, după ce a deplâns pe larg spionajul american şi deprecierea încrederii mutuale pe care l-a provocat. Concomitent, Merkel a recunoscut că nu dispune de mijloace spre a sili SUA să-şi modifice radical practicile în materie de culegere de informaţii.

„SUA verifică eventualitatea adoptării de sancţiuni împotriva conducerii ucrainene, dar şi a unor lideri ai protestatarilor”, semnalează Süddeutsche Zeitung, amintind de revendicarea adresată UE de Vitali Kliciko, unul din liderii opoziţiei anti-Ianukovici protestând în centrul capitalei Kiev. Kliciko ceruse Europei să-l pedepsească pentru intransigenţă pe şeful statul ucrainean, care condiţionase într-un mod inacceptabil adoptarea în Radă a unei legi a amnistiei pentru opozanţi .

Pe lângă relatări despre situaţia în continuare explozivă din Ucraina, care în faţa marelui frate de la Moscova riscă să-şi piardă şi ultimul rest de independenţă, întrucât preşedintele pro-rus, Ianukovici „nu vrea un compromis”, precum şi despre convorbirile siriene de la Geneva, Neue Zuercher Zeitung abordează şi o interesantă dilemă normativă. De cine este oare obligată Elveţia să asculte? De Organizaţia Naţiunilor Unite şi de listele ei negre? Sau de verdictele CEDO?

Consiliul de Securitate ONU a întocmit la un moment dat liste negre conţinând între altele numele unui important poliţist politic irakian, şef al departamentului financiar al serviciilor secrete ale lui Saddam Hussein. Contul lui bancar elveţian fusese îngheţat în baza acestei liste, evocate şi de judecătorii din confederaţie ca temei al refuzului lor de a-i studia în detaliu plângerea contra punerii sub sechestru a averii sale.

Or, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorii elveţieni au greşit. Fiindcă, deşi Elveţia „era obligată să aplice orbeşte rezoluţiile organizaţiei mondiale”, nu acelaşi lucru se poate afirma despre judecătorii însărcinaţi să respecte deopotrivă legile naţionale şi drepturile omului, inclusiv ale celor trecuţi pe listele negre ale ONU. Ca atare, porivit CEDO, tribunalul naţional căruia i se adresase fostul poliţist politic ar fi trebuit să investigheze sancţiunile impuse lui, ca persoană. Verdictul CEDO nu e încă definitiv, iar conflictul dintre dreptul internaţional şi drepturile omului e departe de a fi fost rezolvat.

Chestiunea independenţei naţionale, respectiv invocata ei lipsă, prezumtivă, acum 7 decenii, figurează la loc de frunte şi în unele tentative maghiare de eludare a răspunderii pentru Holocaust. O intensă controversă a izbucnit la Budapesta şi în restul ţării „cu privire la rolul statului maghiar în timpul Holocaustului”, după cum semnalează cotidianul din Zuerich. „Janos Ader a devenit primul preşedinte al Ungariei care a asumat rolul statului maghiar în Holocaust” scrie ziarul elveţian.

La 70 de ani de la invazia germană şi începutul deportărilor la Auschwitz „Ader”, scrie NZZ, „a admis că autorităţile maghiare au colaborat cu naziştii. Tragedia deportării şi asasinării evreilor e durerea şi paguba irecuperabilă a naţiunii, a mai spus şeful statului maghiar. Iar ambasadorul Ungariei la ONU şi-a cerut iertare pentru participarea Ungariei la genocid.

Or, proiectatul monument de la Budapesta în memoria victimelor nazismului prezintă Ungaria ca şi cum ar fi fost exclusiv victima lui Hitler.

Se ştie că, deşi antisemit, liderul ţării, Horthy, refuzase deportarea evreilor maghiari. După ce a realizat că se apropie inexorabil îngfrângerea Celui de-al Treilea Reich, Horthy a început să negocieze în secret cu forţele coaliţiei antinaziste. În reacţie, Hitler a hotărât să procedeze la ocuparea Ungariei aliate.

În urma intrării în ţară a trupelor germane, în martie 1944, autorităţile maghiare au căzut pradă unei veritabile „furori a deportărilor de evrei”. Furiosul delir s-a soldat cu urmări catastrofale. Nu mai puţin de 400.000 de evrei din Ungaria şi nordul ocupat al Transilvaniei au căzut victimă pătimaşelor arestări şi campaniei de surghiuniri, fiind asasinaţi în lagărul de exterminare de la Auschwitz într-un răstimp de doar câteva săptămâni, după cum relevă, între alţii, istoricul maghiar Krisztian Ungvary.

Aşa-numita invazie germană n-a suscitat de altfel nici un fel de opoziţie internă. Dimpotrivă, trupele germane au fost primite cu braţele deschise. Au fost recepţionate de unguri de-adreptul „călduros, ba chiar frenetic”, după cum precizează acelaşi istoric, citat de NZZ. Potrivit căruia a supravieţuit până la urmă doar o treime din evreii unguri.

Cu toate acestea, nu puţini insistă că Ungaria n-ar fi avut vreo vină în Holocaust fiindcă şi-ar fi pierdut suveranitatea în martie 1944, (când în Ungaria au trecut la cârmă fasciştii maghiari din Partidul Crucile cu Săgeţi). În proaspăt revizuita şi extrem de controversata constituţie maghiară, se afirmă că statul maghiar ar fi încetat să existe între martie 1944 şi răsturnarea regimului comunist în 1990.

În acest spirit (promovat, potrivit NZZ, şi de partidul guvernamental Fidesz) s-a creat şi proiectul îndoielnicului monument memorial. Unul autovictimizator, care prezintă Ungaria ca şi cum ar fi fost o simplă jertfă a nazismului. Un monument care, potrivit criticilor săi, citaţi de ziarul din Zuerich, este „un memento al autodisculpării naţionale”.