Acte de piraterie escaladând puternic tensiunile în Golful Persic | Global | DW | 11.07.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Acte de piraterie escaladând puternic tensiunile în Golful Persic

Anglo-americanii le reproşează iranienilor pirateria tentativei deturnării unui petrolier. Incidentul exacerbează tensiunile din Golf şi riscă să prefaţeze un război de proporţii, cu UE plasată între ciocan şi nicovală.

Nava de război britanică despre care Londra afirmă că a alungat vedetele iraniene care ar fi vrut să captureze un petrolier al Regatului Unit navigând în Strâmtoarea Ormuz

Fregata britanică HMS Montrose, escortând o navă, aici în apele Mediteranei

A determina în ce măsură un conflict militar implicând Iranul islamist a devenit probabil, nu pare prea greu. E suficient să se urmărească preţul motorinei în benzinării, care explodează subit, ori de câte ori cresc şi tensiunile din Golf. Unde s-au înmulţit alarmant, mai nou, actele de piraterie.

Incidentul a avut loc în Strâmtoarea Ormuz. Unde, potrvit informaţiilor Regatului Unit şi SUA, mai multe vedete ale Gărzilor revoluţionare iraniene au încercat să captureze şi să deturneze un petrolier britanic, navigând în apropierea apelor teritoriale persane. Alertată de un petrolier, o fregată britanică s-a interpus între ambarcaţiunile agresoare şi nava atacată, bracând tunurile pe vedetele iraniene. Potrivit britanicilor, ambarcaţiunile ”hărţuitoare” ar fi luat-o la sănătoasa în urma ”avertismentelor verbale” ale fregatei. Militarii americani din zonă au confirmat luarea de poziţie a Regatului Unit. În reacţia sa oficială, Londra a cerut autorităţilor iraniene să procedeze la deescaladarea situaţiei.

Că Iranul respinge acuzele nu e de mirare. Dar probabilitatea ca ele să corespundă realităţii frizează certitudinea. Cu doar o săptămână înainte, iranienii au reacţionat la sechestrarea de către britanici, în Gibraltar, a unei nave iraniene suspectate a face contrabandă cu petrol destinat Siriei prin ameninţări virulente. Şeful diplomaţiei iraniene, Zarif, estimase că acţiunea britanică ar reprezenta un ”precedent periculos” şi trebuie să ia sfârşit. În răstimp, alt oficial iranian a declarat că, dacă britanicii nu dau drumul navei arestate, e de datoria autorităţilor de la Teheran să captureze un petrolier britanic. O asemenea tentativă tocmai pare să fi avut loc. Şi să fi eşuat din cauza fermităţii militare britanice.

Dacă, aşa cum e probabil, informaţiile anglo-americane sunt fiabile şi nu fake-news, cum susţine Teheranul, e clar că, după belicoasele lor declaraţii, gărzile iraniene şi liderul lor politic şi spiritual, ayatolahul Kamenei, se văd umiliţi grav. Căci o altercaţie soldată cu fuga din faţa inamicului a unor militari e greu să fie inerpretată altfel. Mai ales în Orientul Mijlociu. Unde accepţia fundamentalistă a islamului nu admite dezonoarea rezultată dintr-o înfrângere, islamul radical fiind el însuşi, în parte, în formele sale actuale, consecinţa înfrângerii iscate de înfiinţarea statului evreu.

Prin urmare, retragerea vedetelor puse pe fugă ar putea echivala cu o catastrofă. Pentru a spăla ruşinea acestei catastrofe, n-ar fi deloc exclus ca regimul să simtă nevoia să lanseze rapid alte provocări, mai ample. Întrucât Iranul exportă de ani şi decenii nu doar extremism ideologic, ci şi  terorism şi războaie civile, iar trupele iraniene controlează, parţial prin interpuşi, vaste zone în Orientul Mijlociu, asemenea provocări s-ar putea produce în cele mai diverse locuri. E deci firească scumpirea preţului ţiţeiului şi produselor derivate. Căci războiul chiar bate la uşă.

Cu atât mai mult cu cât s-a înăsprit perceptibil şi litigiul cu privire la acordul nuclear cu Teheranul. Pe care iranienii au reanunţat că-l denunţă, spre a îmbogăţi uraniul peste nivelul permis de înţelegerea încheiată cu puterile cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU şi cu Germania. În răspăr cu Joint Comprehensive Plan of Action, cum se numeşte acordul, iranienii au anunţat că vor depăşi limitele unei îmbogăţiri a uraniului de 3,67 %. Ceea ce ar fi un pas spre bomba atomică.

Or, în loc să refacă unitatea apuseană, astfel încât vestul să aibă un singur glas şi să dobândească o autoritate sporită, europenii îşi manifestă în continuare laşitatea, egoismul şi împăciuitorismul. Cele trei puteri europene semnatare ale acordului, în speţă Franţa, Marea Britanie şi Germania s-au plasat alături de Rusia şi China comunistă, refuzând, încă, să se alăture SUA şi să procedeze la reluarea sancţiunilor impuse Iranului, aşa cum prevede, în fapt, controversata înţelegere cu Iranul.

În timp ce anglo-americanii le reproşează iranienilor actul de piraterie al tentativei eşuate a deturnării unui petrolier britanic,  incident de natură să  exacerbeze notabil tensiunile din Golf şi să rişte să prefaţeze un război de proporţii, UE  rămâne plasată între ciocan şi nicovală. Şi se vede presată şi de iranieni şi de americani să salveze situaţia prin solidaritate cu propria tabără. 

Franţa, care are notabile interese economice în Iran, face, împreună cu Germania, eforturi disperate de a salva un acord născut, din capul locului, mort. Căci n-a furnizat niciodată garanţii universal credibile şi realmente verificabile de abţinere a Iranului de la construcţia de arme nucleare. Or, Iranul a ameninţat Israelul cu genocidul. Deloc de mirare că statul evreu se simte serios periclitat de Teheran. Premierul israelian Netanyahu a replicat recent repetatelor ameninţări ale ayatolahilor, afirmând că avioanele militare israeliene au o rază de acţiune care include ”orice loc din Orientul Mijlociu”.     

Efectul descurajator al unor astfel de expresii ale fermităţii evreieşti e însă limitat sever de poltroneria vesteuropeană. Care se pregăteşte s-o înlocuiască la cârma diplomaţiei continentale pe Federica Mogherini cu Josep Borrell. E vorba de un socialist spaniol afişând o şi mai trainică prietenie cu ayatolahii, cu Rusia şi China comunistă, precum şi o mai adâncă aversiune faţă de SUA şi Israel, decât cele proprii neomarxistei din Italia. Căci Borrell n-a avut probleme nici să felicite fierbinte şi locvace teocraţia iraniană la 40 de ani de la înfiinţarea tiraniei islamiste persane. Nici să declare, textual, că ”pe europeni îi despart de americani valorile”, nu doar interesele economice. Remarcabilă e şi placiditatea cu care se înclină Borrell în faţa ameninţărilor iraniene cu genocidul.

”Iranul”, a constatat el, ”vrea să extermine Israelul. Nu e nimic nou în asta. Trebuie să acceptăm”. Nu, serios? Chiar "acceptă" Borrell exterminarea evreilor? Aceasta-i va fi diplomaţia europeană? Să-i fi întrebat socialistul spaniol şi pe israelieni? Sau pe europenii care nu vor să se repete Holocaustul şi se arată îngrijoraţi de zecile de mii de rachete de provenienţă iraniană îndreptate asupra statului evreu?