Acoliţii tiranului | Global | DW | 29.11.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Global

Acoliţii tiranului

Există în viaţa politică o categorie deosebit de abjectă. E vorba de acolitul tiranilor, de complicele poltron condiţionând existenţa dictaturilor şi a fărădelegilor lor. Conflictul ruso-ucrainean îi oferă o amplă scenă.

După ce a cerut Germaniei să trimită nave militare în Marea de Azov, pentru a-i furniza ţării sale securitate, preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, şi-a precizat solicitarea. Care este adresată NATO. Alianţa Nordatlantică n-are iluzii privind actul brutal de piraterie comis de ruşi când forţele navale ale lui Putin au capturat, la finele săptămânii trecute, trei nave ucrainene. Totuşi, nici Alianţa Nordatlantică, nici Germania şi Franţa, care conduc Uniunea Europeană, nu se grăbesc să facă pe plac Poloniei şi Estoniei şi să intervină într-un conflict pe care tocmai retractilitatea lor şi laşitatea mai marilor occidentali l-a făcut posibil. Prin urmare, Uniunea Europeană nu va impune sancţiuni. Iar NATO va examina îndelung solicitările disperate ale Kievului. Şi nu va face nimic.     

Or, dacă, la insistenţele Germaniei lui Merkel, NATO nu bloca în 2008, în epoca de tristă amintire a lui Obama, aderarea la Alianţa Nordatlantică a unor foste republici sovietice precum Republica Moldova, Ucraina sau Georgia, cu totul alta era situaţia în regiune. S-ar fi creat o zonă tampon la est de România, care ar fi protejat democrațiile est-europene. Întreaga criză izbucnită în 2014 prin ocuparea şi anexarea rusească a Crimeei, declanşarea unui război secesionist şi a unui nou conflict semi-îngheţat în estul Ucrainei ar fi putut fi evitate. La fel, realunecarea Moldovei în spaţiul euroasiatic al lui Dughin, ideologul lui Putin. În absenţa diversiunii militare puse în scenă cu succes în Ucraina, întru întărirea şi încurajarea KGBistului de la cârma Rusiei, alta ar fi fost situaţia pretutindeni, nu doar la Chişinău. Nu doar la Kiev şi în Marea de Azov. Nu doar în fosta Uniune Sovietică şi în estul Europei. Ci şi în relaţiile est-vest.     

Dar laşitatea şi împăciuitorismul vestului s-au impus. La fel, pretextele pasivităţii şi sinucigaşei poltronerii occidentale. Cea din urmă nu oboseşte să determine politicieni şi formatori de opinie din presa mainstream şi din oştirea agenţilor de influenţă de obedienţă moscovită să caute Ucrainei nod în papură, dincolo de neajunsurile ei normale pentru o ţară în tranziţie. Şi să găsească scuze, înţelegere şi circumstanţe atenuante care mai de care mai absurde Kremlinului, spre a justifica revendicarea anulării sancţiunilor oricum anemice, impuse agresorului. Liderul din Kiev, are deci, cărţi proaste.

Chiar dacă Poroşenko e departe de a fi uşă de biserică, fiind criticat pe drept pentru actele de corupţie afectându-i regimul, în mod vădit nu el este de vină pentru pirateria capturii de nave ucrainene în Marea de Azov. Nu el răspunde pentru agresiunea rusă şi pentru prefacerea acestei mări într-una interioară, strict controlată de Kremlin de la strâmtoarea Kerci. Şi nu a lui e culpa încercării lui Putin de a bloca accesul comercial în portul Mariupol, un demers menit să sece economic regiunea şi să contribuie la punerea cu botul pe labe a Ucrainei. 

Scopul tentativelor sistematice ale tiraniei ruseşti de a-i vexa pe ucraineni e clar. Insuccesul Ucrainei democratice ar urma să-i înveţe minte pe vasalii Moscovei să nu cumva să mai încerce să părăsească sfera de influenţă a tiranului, îndreptându-se spre vest şi spre modelul statului de drept occidental. Or, deşi o aplică nonviolent şi net mai subtil, asemenea jocuri de putere nu le sunt străine nici anumitor puteri occidentale. Care se comportă, în Brexit, cu Marea Britanie, de parcă ar fi esenţială nu cooperarea continentului cu britanicii, indispensabili, în fond, Europei, nu în ultimul rând în domeniul securităţii, ci frustrarea lor, astfel încât să nu-i mai dea nimănui prin cap, vreodată, să vrea să părăsească UE. Că o asemenea strategie e, până la urmă, perdantă pentru toată lumea, întrucât ar putea destabiliza Regatul Unit şi întări extremismul peste tot, pare să depăşească net comprehensiunea responsabililor vesteuropeni.       

La fel de puţin înţeleg ei necesitatea de a reface unitatea zdrobită a unui continent divizat şi de-a lungul graniţei fricii de Rusia, care sugrumă în parte ţări ca Republicile Baltice, Polonia sau România. Firesc ar fi, deci, să se pună în balanţă banii încasaţi de pe urma unui proiect facilitând perpetuarea tiraniei moscovite, ca Northstream 2 pe de o parte şi, pe de alta, imperativul unei coeziuni europene net mai preţioase decât averile făcute din izolarea partenerilor din flancul răsăritean al NATO şi al UE. Firesc ar fi ca liderii occidentali să asculte de sfatul premierului ucrainean Vasili Groysman. Firesc ar fi să se întrebe: Oare ce agresiuni va mai declanşa Putin, de acum încolo, dacă nu va fi oprit? Firesc ar fi să înăsprească rapid sancţiunile impuse Rusiei, care, chiar aşa slabe cum sunt, au slăbit regimul KGBist, sporindu-i impopularitatea, pe care Putin caută s-o combată prin aventuri militare precum cea din Marea de Azov.

Dar complicilor voluntari sau involuntari ai tiranului rus nici prin cap nu le trece să asculte de vocea raţiunii. Ori să aplice proverbul latin "si vis pacem para bellum". Preferă să se bată cu pumnii în piept pentru intervalul fără precedent al celor şapte decenii de pace europeană.

Care n-a fost însă meritul lor, ori al Europei, ci al umbrelei militare americane, deschise după hecatombe de morţi. După ce, în 1938, alţi împăciuitorişti apuseni iresponsabili, în speţă Chamberlain şi Daladier, au facilitat, ca acoliţi ai lui Hitler, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pacea în Europa e, în esenţă, meritul solidarităţii Alianţei Nordatlantice, o organizaţie pe care, cu o trufie egalată doar de prostie, nesimţire şi laşitate, aceiaşi acoliţi ai tiraniei au slăbit-o sistematic, în ultimii ani, prin bugete militare pe cât de insuficiente, pe atât de jenante.    

Vă mai recomandăm