A șaptea zi de război: a cui va fi puterea

Rezistența militară ucraineană, suprinzătoare pentru cei care au ignorat că ucrainenii, în confruntarea lor directă, timp de opt ani, cu Rusia, au învățat cum gândește și operează militar inamicul, nu va putea fi veșnică. E nevoie de-o implicare mai puternică a NATO.

Pe moment, se reașează puterile în America, Asia și Europa cum nu s-a mai întâmplat de la al Doilea Război Mondial încoace. Ucraina a devenit mărul discordiei și teatrul de război în jurul căruia se schimbă lumea din temelii. Fiecare zi care trece fără ca Zelenski să fi fost debarcat, sporește problemele nu doar pentru populația civilă ucraineană, supusă bombardamentelor cu rachete și crimelor de război ale Moscovei, pentru oligarhii ruși vânați, mai nou, de americani, ci și pentru Vladimir Putin și regimul său izolat așa cum conducerea Rusiei bolșevice n-a mai fost din anii 20 ai veacului trecut. Nu e clar cât va mai rezista.

Dar nici Europa nu stă pe roze. Pericolul militar crește la granițele ei răsăritene. Totodată, ia amploare și va spori și în viitor prețul energetic și economic al decuplării de Rusia. Odată cu ele vor lua proporții costurile și sacrificiile personale nu doar ale rușilor, ci și ale europenilor.

Kremlinul și-a modificat în Ucraina tactica și pare a favoriza așteptarea și războiul de uzură în vest și la Kiev, rusificarea sudului și atacurile punctuale asupra orașelor ucrainene izolate, de cucerit unul după altul, la granițele țării. În răstimp, Vestul promite Ucrainei mult dar face mult prea puțin. Or, mințile sale mai luminate ar trebui să știe bine că, dacă Rusia învinge – și rațional, în condițiile pasivității prezente a SUA și NATO, care duc un soi de drole de guerre nedeclarat, sunt puțin șanse să se poată evita în condițiile actuale înfrângerea Ucrainei – va fi extrem de periculos pentru Apus.

Efectele fricii: negândirea situației până la capăt

Pe moment, frica de Rusia și de arsenalul ei atomic, sau corupția și vechile metehne și reflexe împăciuitoriste îi face pe mulți, în Apus, cinici. Au reapărut și în Germania vocile obscene ale defetiștilor care, după primul șoc al rezistenței ucrainene, tind să revină la mantra cinică a obedienței numite diplomație și dialog ”realist” cu Rusia.

Or, acest dialog era și înaintea condițiilor actuale, cum am subliniat repetat, practic absurd, dat fiind că pentru orice dialog e nevoie de părți care să-l vrea cu adevărat, nu de tabere, precum cea rusă, care să înțeleagă doar limbajul brut al forței. Dar dacă Rusia neoimperială a lui Putin reușește să schimbe complet granițele în Europa, ce ar mai fi de discutat decât sclavia și supunerea în fața unui imperiu discreționar și nuclear, agresiv și neocolonial?

Cum se va aranja oare lumea, cândva liberă, cu amenințarea nucleară permanentă a unui Vladimir Putin potențial dement, cu degetul pe buton ori de câte ori e contrat de cineva la o masă de 6 metri lungime, dacă se îmbată și îl apucă furia, sau îl asaltează impotența, în pat cu iubita? Cum ar fi un Kremlin nuclear întărit de o eventuală victorie în Ucraina rusificată? Ce s-ar alege din sancțiunile actuale, reale și dureroase pentru Rusia?

Nu s-ar evapora ele automat prin șantajul lui Putin? Și ce s-ar întâmpla dacă Kremlinului și forțelor invadatoare, acum descumpănite și dezorientate, li s-ar permite să se reorganizeze? Pe scurt, puțini îndrăznesc să gândească până la capăt finalul aventurii militare putiniste și semnificațiile ei reale.

Interesele majore și acțiunea pe care o sugerează

Puțini realizează, deci, mai ales la Washington, că interesele absolut vitale, imediate, ale lumii libere reclamă ca NATO și SUA să se activeze acum, nu într-un viitor incert, punând pe picioare, de pildă, o interdicție de survol asupra Ucrainei, ca să se evite izbânda militară a Rusiei într-o țară pro-occidentală devastată de trupele de ucigași, mercenari și măcelari ceceni ai Moscovei.

Ar însemna toate acestea un război direct între Rusia și NATO? Sau chiar unul nuclear? Defel. Războaiele atomice nu se mai pot purta după Hiroshima. Iar cel convențional ar deveni inevitabil atât dacă Vestul trece la acțiune acum, cât mai ales dacă Rusia învinge în Ucraina și se va considera, cu argumente, a se situa în fața unei alianțe funciar ostile, dar prea lașe ca s-o contracareze la timp. Pare, prin urmare că Vestul trebuie să evite greșeala monumentală efectuată de francezi și englezi în 1939, când ambele țări au declarat tardiv război Germaniei naziste, asistând însă, apoi, săptămâni în șir cu mâinile în sân, la cucerirea de către Hitler a Poloniei cotropite.

Intențiile lui Putin reieșind din decodarea limbajului său și precedentele istorice

Concomitent, dacă au învățat ceva din istorie, occidentalii ar trebui să înțeleagă limpede ce viitor le rezervă și ucrainenilor și europenilor dictatorul, cum just l-a numit președintele american Biden, în slaba sa alocuțiune asupra stării națiunii. Care a dat din gură frumos și a anunțat niscai măsuri antioligarhice și economice de izolare a Rusiei, precum și închiderea spațiului aerian american pentru avioanele rusești, dar a evitat exact demersul realmente necesar. Cel de închidere, la cererea oficială a Kievului, a spațiului aerian ucrainean și de înarmare a Ucrainei cu sisteme defensive de apărare antirachetă. Ceea ce se înțelege prea puțin la Washington e limbajul decodat al lui Vladimir Putin. Nu degeaba a evocat tiranul neostalinist, în ajunul invaziei, imaginarul genocid comis, chipurile, de ucraineni în Donbass și ”eliberarea” țării lor de ”neonazism”.

Ca Hitler disprețuindu-i pe polonezi, îi desconsideră Putin pe ucraineni, a căror rezistență dârză nu întâmplător n-a prevăzut-o și l-a șocat pesemne cum n-a mai fost șocat vreodată, de vreme ce se ascunde ca Stalin, după primele zile și săptămâni de război cu Hitler. Minciunile sale nu sunt mai puțin monstruoase decât ale Führerului, reluat în ”Originile Totalitarismului” de Hannah Arendt, ori decât sinceritățile brutale ale liderului nazist, ”neluate în seamă de un public pur și simplu nepregătit să le admită, cum pe drept scrie ea”. De amintit ar fi, în această privință, admirația uriașă pentru naziști, nu doar pentru bolșevici, a unui ideolog putinist ca Alexander Dughin. De menționat e și faptul că propaganda (reversul medaliei a cărei față e teroarea) face parte integrală, cum scrie Arendt, din ”războiul psihologic”. Și că depinde de necesitățile dictate tiraniei totalitare de lumea exterioară, fiind principalul ei instrument în abordarea acestei lumi (libere).

Pe cea din urmă Putin o sperie cu amenințări nucleare de netranspus, dar aparent demente și cu teroriști însărcinați să-l asasineze pe președintele Zelenski, ca s-o dezbine și s-o panicheze, condiționându-i capitularea.

Simultan, o pregătește să accepte ”știința” și ”istoria”, așa monstruos cum le vede liderul totalitar, mereu salvaționist, mereu ”profetic”, care se crede mesia și vrea să impună, întru izbăvirea planetei, schimbări globale ce implică imense atrocități în contra adversarilor săi. Iar decriptarea sintagmelor putiniste complet fanteziste de ”genocid și nazism”, aplicate democrației ucrainene indică, probabil, o proorocire teribilă. Tratați fără milă, ca ”naziști”, ucrainenii ar urma, eventual, să fie supuși, dacă nu exterminării, ca evreii de către Hitler, care le-a anunțat repetat exterminarea, ”pentru cazul în care finanța evreiască declanșează un nou război mondial”, cel puțin ”reeducării”, de tipul celei transpuse de regimul comunist chinez în genocidul uigurilor.

Apoi, toți liderii totalitari se cred și se dau infailibili în predicțiile lor. Nu pot admite că s-au înșelat, scria Arendt, just. Încât, atunci când fac profeții, precum Hitler la 1 ianuarie 1939, când a anunțat indirect războiul și Holocaustul, țin neapărat să le și materializeze. Originile Totalitarismului amintește și de predicțiile lui Stalin, în cuvântarea sa la CC al PCUS din 1930, când a anunțat lichidările deviaționiștilor calificați drept o ”clasă muribundă”. Dacă era muribundă, trebuia să și moară. Ce a urmat în URSS, în anii 30, se știe.

Ar trebui să se știe și ce anume ar putea urma acum după 90 de ani, în Ucraina terorizată atunci de înfometarea în masă, de către Stalin, în Holodomor.

O concluzie clară

Dacă Stalin, ajutat de stânga americană și de New York Times, nu scăpa atunci de oprobriul și de opoziția activă a lumii, cu totul alta ar fi fost, probabil, istoria Germaniei, a Europei și a lumii.

Ura lui Putin devine comprehensiblă doar în raport cu valorile democratice apusene situate la antipod de nazism și stalinism, pentru care a optat Ucraina. Să nu-și facă deci nimeni iluzii cu privire la intențiile lui față de Vestul întemeiat pe aceste valori. Cât nu-l va putea supune manu militari, îl va teroriza.

Nu doar pentru ucraineni, ci și pentru europeni și, mai cu seamă, pentru români, e prin urmare absolut vital ca Rusia lui Putin să nu învingă în Ucraina. În speță, ca Ucraina să nu capituleze. Victoria lui militară care să ducă, așa cum vrea, la desființarea statului ucrainean independent și nivelarea lui totalitară, n-ar desființa doar ființa unui popor și remarcabila sa capacitate de rezistență și de luptă, ci ar pune în pericol acut și permanent toate popoarele libere. Ea trebuie evitată acum, cât e timp, nu după ce va fi fost irosit.

Sub șoc, liderii apuseni s-au dezmeticit de iluzia unui dialog futil. Acum trebuie să pună capăt și amăgirii că mai e loc de întors, în speță de trăit cu amenințarea celui cu care nu se mai poate vorbi. Să înțeleagă deci, așa cum just afirma CT Popescu despre România, în a șasea zi de război, la Digi 24, că ”se află deja în război” cu Rusia. E bine s-o facă înainte ca Putin să aplice în Ucraina tactica măcinării moralului populației prin crime de război și umanitare de dimensiuni colosale și distrugeri imense ale infrastructurii țării cotropite.