A sunat stingerea

Ci şi toţi cei ce pe care daimonul îi împinge să refuze să-l oprească din drum pe omul cu coasa. În timp ce Thanatos îşi adună sârguincios oile ucise pe câmpurile de luptă, casele, străzile, oraşele şi satele ţării s-au cufundat nu doar în sânge, ci şi în beznă.

Siria aduce mai nou a România ceauşistă. Imaginile din satelit, reproduse de site-ul ziare.com, documentează că în Siria ultimilor patru ani luminile din locuinţe, de pe străzi şi din comunităţi s-au stins în proporţie de peste opt din zece. Ba pe alocuri s-au stins complet.

Or, ele nu sunt singurele care au pierit de când, în 2011, regimul Assad, cel susţinut de ayatolahii iranieni, de Rusia lui Putin şi de China comunistă a hotărât să se cramponeze de putere, apărând dictatura prin măcelărirea sistematică a propriului popor. Prin repetata declanşare a unor monstruoase băi de sânge.

De atunci încoace, moartea triumfă. Căci măcelarului de la Damasc, pe care, de groaza islamismului, îl curtează azi şi unele puteri occidentale, li s-au adăugat asasinii în masă ai Statului Islamic şi ai altor organizaţii teroriste similare. În răstimp, opoziţia siriană democratică şi-a dat duhul, strivită fiind la mijloc, între fronturi, de ucigaşii taberelor extremiste.

Odată cu lichidarea ei s-au adunat la bilanţ şi nişte zeci de mii de cadavre de copii. Evaluarea n-ar fi completă dacă nu s-ar aminti de soarta sfâşietoare a celor aproximativ 14 milioane de copii obligaţi să-şi ia lumea în cap. În şcolile lor demolate de obuze s-a stins de mult lumina cărţii.

Cui ar trebui să i se prezinte exorbitanta notă de plată a unei catastrofe care va bântui mult conştiinţa umanităţii? Cine s-o poată achita vreodată?

Cearta cu privire la ierarhia vinovăţiilor e în toi şi poartă marca indelebilă a indiferenţei noastre; a laşităţii Comunităţii Internaţionale; a cinismului unor puteri dictatoriale precum Rusia, China şi Iranul; a retragerii din lumea arabă şi islamică a SUA; a impotenţei Naţiunilor Unite; a stupidităţii intelectuale a unei părţi a elitei occidentale; şi, în genere, a ticăloşiei responsabililor internaţionali.

Ultimii, pragmatici şi placizi, s-au aranjat confortabil într-un dolce far niente, întrerupt de discursuri empatice şi de binevenite, dar sporadice spasme antiteroriste în zonele controlate de Statul Islamic. În rest domneşte în vest o cvasi-perpetuă zăbavă. E aşteptarea lui Godot, fireşte. Cu „răbdarea strategică” recomandată în SUA de şeful diplomaţiei germane se aşteaptă ca Moscova să-şi bage minţile în cap, ca noul Război Rece între Rusia şi vest să se sfârşească, în fine, odată, pentru ca, astfel, să poată lua capăt şi blocajul sirian din Consiliul de Securitate ONU. Pentru ca şi organizaţia mondială, creată cândva tocmai ca Holocaustul să nu se mai repete, să se poată activa, frânând cataclismul umanitar al „celui mai sângeros conflict al secolului XXI”, după cum l-a numit un editorialist german.

Or, soluţia nu e chiar intruvabilă. S-ar fi putut găsi de mult. Soluţia e o masivă intervenţie militară occidentală care să pună ordine şi în Siria şi în Irak. Urmată de un angajament, destul de scump, ce-i drept, dar şi, probabil, net mai ieftin decât multe posibile alternative, de reconstrucţie a naţiunii siriene. Precum şi o concomitentă reformare a Naţiunilor Unite, astfel încât organizaţia mondială să înceteze să fie o ruşine costisitoare şi să înceapă să slujească realmente omenirii, libertăţii şi demnităţii popoarelor din statele ei membre.

Dar vestul refuză intervenţia. Ca şi schimbarea unui regim Assad care se bucură de sprijinul teocraţiei iraniene, cea cu ambiţii nucleare şi răbufniri de antisemitism genocidal. Căci dictatura măcelarului e considerată în sfera elitei politice occidentale o garanţie că la Damasc nu va irumpe marele coşmar. Că puterea, în speţă, nu va încăpea în mâna Statului Islamic.

Concomitent, o schimbare în Rusia le pare multora implauzibilă, deşi isteria asasinării unui lider politic opoziţionist ca Boris Nemţov ar trebui cotată, cred, ca fiind semnalul unei generalizate anemieri a puterii de la Moscova. În fine, la Washington va trebui să se aştepte alţi doi ani pentru ca un preşedinte nou să poată aborda cu necesara prospeţime problemele aproape insolubile create de abulia predecesorului său prea puţin priceput.

În răstimp vor continua să fie stinse multe lumini şi vieţi. Căci în Siria s-a sunat stingerea cu patru ani în urmă. Iar vestul n-a reuşit să reaprindă vreo scânteie, vreo rază de speranţă. Nădejdea democraţiei pentru care a izbucnit revoluţia siriană s-a văzut tragic înăbuşită, la rândul ei.

Acum domneşte bezna şi în estul Ucrainei. Ca şi în mare parte din restul lumii. Iar noi, la marginea prăpastiei, orbecăim riscant. A tăcea e a fi complice. Să fi sunat stingerea şi pentru noi?