A greșit oare diplomația română?

Se găsesc tot mai mulți analiști care să afirme că România a greșit votând împotriva cotelor de imigranți și afișându-se alături de țările din Europa Centrală, Ungaria, Slovacia și Cehia. De ce ? pentru că aceste țări au manifestat simpatii proruse și au refuzat să condamne cu suficientă energie politica lui Putin. Prin urmare, votând împotriva cotelor, românii s-au afișat cu prietenii lui Putin și, prin ricoșeu, ar fi trădat politica proamericană. Un non-sens mai mare nu se putea imagina. E ca și cum ai spune că nu e bine să mănânci înghețată pe stradă, căci riști să pari prieten cu Silvio Berlsuconi, el însuși un mare amator de gelateria. Desigur ar putea fi un sofism premeditat, unul menit să discrediteze politica președintelui Iohannis cu argumente grave, ”geostrategice”.

Un alt argument împotriva președintelui ar fi acela că a eșuat, de vreme ce votul majoritar din consiliul JAI va obliga România să preia cotele stabilite. Este un argument straniu, pe care îl vedem răspândindu-se fără nicio barieră critică. În sensul strict al termenului, România, ca și celelalte țări opozante, au eșuat, într-adevăr, dar ele își urmau propria concepție despre cum ar trebui abordată și rezolvată această criză. Ceilalți au fost de data aceasta mai numeroși, ceea ce nu le garantează adevărul și nici reușita practică.

În logica acestor analiști, o țară ca România ar trebui să suspende orice judecată proprie și să urmeze oportunist opinia dominantă, asigurându-și astfel de fiecare dat ”succesul”. Și nici nu ar fi greu: te uiți în jur ca să sesizezi încotro bate vântul și votezi cu majoritatea; apoi anunți, triumfător, în conferința de presă, că ai obținut o mare victorie.

Oportunismul și mimetismul facil ar fi, în opinia acestor specialiști în politica externă, regula de aur a unei diplomații reușite. Nici nu e de mirare, căci nu odată, urmând aceste îndemnuri penibile, reprezentanții României au urmat linia majorității fără să gândească și fără să aibă, de fapt, o politică proprie.

De data aceasta, diplomația de la București a avut o politică proprie, care a fost pe moment invalidată. Dar nu este cazul să ne grăbim cu concluziile, căci evenimentele la care asistăm au consecințe pe termen lung și nu este deloc exclus să asistăm la o răsturnare de perspectivă. Iată un exemplu: administrația Băsescu manifestase o anumită rezervă față de politica inițiată de puterile occidentale împotriva lui Bashar al Assad. Liderul sirian vizitase de altfel România cu puțin timp înainte (în 2010). Totuși circumstanțele globale și poziția Washingtonului au interzis României să afirme propria strategie, care, în condițiile de astăzi, după atâtea eșecuri și dezastre, nu mai pare atât de lipsită de ”noblețe” ca odinioară. Astăzi consilierul de politică externă al președintelui Klaus Iohannis reafirmă vechea optică, desigur nu pe cont propriu, ci într-un context în care și Germania susține implicarea mai accentuată a Rusiei, Israelul de asemenea și, în mod tacit, administrația Obama. Criza siriană e doar un exemplu de felul în care perspectivele se modifică și în care soluții ce par inadmisibile pot reveni în discuție în circumstanțe care le fac dintr-o dată rezonabile.

În sfârșit, un alt argument menit să invalideze votul împotriva cotelor de imigranți ar fi acela că România nu înțelege ”subtilitatea” jocului european, și că ar fi bine să urmeze exemplul Poloniei, care după ce se opusese cotelor, a întrezărit ”secretul” și s-a repliat. Prin urmare Bucureștiul, mai tont, nu ar fi priceput care e gheșeftul și a rămas din nou cu buza umflată. Alții sunt mereu mai isteți și culeg toate avantajele.

Toate acestea sunt non-sensuri vehiculate pe un ton de mare competență. Realitatea e că în politica europeană cu 28 de țări, cu atâtea opinii și interese, nu poți câștiga întotdeauna. Franța, Marea Britanie, Italia, ca să nu mai amintim Grecia au avut motive de mare nemulțumire suferind periodic așa numite înfrângeri. Polonia, propusă ca model României, are la rândul, ei o mare insatisfacție legată de lipsa unei politici energetice europene și de conductele de gaz care leagă direct Germania de Rusia. Poate doar Germania a reușit până acum grație ”merkiavellismului” ei (vorba lui Ulrich Beck) să-și impună mereu perspectiva, dar, așa cum am văzut în criza grecească și cum vom vedea poate și în cazul refugiaților, succesul se poate transforma în povară.

Mai e nevoie oare să spunem? Criteriul principal al unei bune diplomații nu este succesul de fațadă, ci ancorarea ei într-un ”adevăr” de durată și consistența ei pe termen lung.