Ucraina luptă singură, vestul se complace în ”denial”

În șanțurile de apărare ale ucrainenilor, s-au instalat, înarmați uneori cu arme din primul război mondial, și oameni vârstnici, care se opun tăvălugului putinist. Jurnaliștilor germani de la Bild le-a lansat apeluri disperate fiica între două vârste a unuia dintre ei, un om de 70 de ani, înarmat cu pistolul bunicului său. Dar Ucraina e departe de a lupta de una singură. Sau fără cap.

În fruntea ei se află un om care-și face datoria exemplar. „Dușmanul m-a marcat drept ținta numărul unu”, a avertizat Zelenski vineri noaptea, într-un mesaj tv. „Familia mea este ținta numărul doi. Ei vor să distrugă politic Ucraina, distrugându-l pe șeful statului…Voi rămâne în capitală. Familia mea e și ea în Ucraina”, a spus președintele ucrainean, reluat de Europa Liberă Moldova.

Sigur, s-au refugiat din ea zeci de mii de oameni, 15.000 numai în Republica Moldova, conform guvernului de la Chișinău. Alții își fac valizele și fug din fața blindatelor dictatorului. Dar zeci de milioane rămân pe loc. Nenumărați cetățeni alcătuiesc Ucraina care se teme, plânge, strigă lumii să se grăbească s-o ajute, dar e hotărâtă să lupte până la capăt. Și să învingă. Alături de Ucraina, se opun tancurilor invadatoare rusești de pe străzile Ucrainei dorințele fierbinți ale tuturor iubitorilor de libertate din lume. Care vor pace, demnitate și dreptate.

Sancțiuni insuficiente, simptom al inadecvării totale a vestului

Pline de cuvinte de sprijin pentru Ucraina sunt și mesajele guvernanților germani. Doar cu ajutoarele militare efective pe care Germania e pregătită să le acorde Ucrainei nu se prea avansează. Nu se avansează deloc. Ca și cum ucrainenii n-ar lupta în contra unui dictator care, aflat la al cincilea său război și la a nu știu câta țară pe care începe s-o devasteze, a aruncat în aer ordinea postbelică, seamănă mai bine cu Hitler și modul de a opera al Führerului nazist, decât orice alt tiran ucigaș din ultimii 80 de ani și pune în acut pericol nu doar țări ca Republica Moldova, ci și statele NATO.

Nu mai puțină nepăsare pentru suferințele ucrainenilor se înregistrează la Washington. Unde grija supremă a președintelui Biden e să încerce să se arate el bine în fața americanilor care icnesc sub povara inflației și a prețurilor la energie explodate, nu ca, măcar, dacă tot nu trimite trupe americane în ajutorul Ucrainei, să-l decupleze pe agresorul neostalinist de la rețeaua bancară globală Swift. Acceptând fără să crâcnească vetoul Germaniei, Italiei, Ungariei și Ciprului la decuplarea Rusiei de SWIFT, Biden se dovedește în continuare, ca și mare parte a elitei occidentale, deconectat de realitate. Liderul Casei Albe perpetuează rușinea sa și a Americii, părăsind la greu Ucraina în ciuda vorbelor lui multe, dar goale, de condamnare a agresiunii putiniste.

Ce se întâmplă cu liderii occidentali? Ce nu e în regulă cu ei? Nu realizează ce se întâmplă? Că ordinea mondială s-a prăbușit sub loviturile, din unghiul vestului fără sens și incomprehensibile, deci delirante, ale unui ”nebun furios” și agresiv ca liderul terorismului nazist, Hitler? Că suntem toți în pericol acut, în calea cărora s-au plasat doar ucrainienii, care ar merita, deci, ajutați concret?

Amăgiri inspirate de o realitate insuportabilă

Cei care, în vest, mai au o brumă de minte realizează ce se petrece și riscul planând asupra civilizației. Dar, anesteziați de propriile iluzii, le e greu multora să se trezească și să treacă la acțiune. Nu puțini dintre cei mai trufași, lași sau corupți preferă să nege utilitatea faptelor.

”Încă n-am aflat ce calitate și cantitate de arme (germane) ar fi schimbat situația de pe teren în Ucraina (împiedicând invazia lui Putin)”, se întreba mai nou, ipocrit și politicianist, liderul ecologist de origine iraniană Omid Nouripour, al cărui partid e parte a coaliției de stânga de la Berlin. Și căruia nici prin cap nu-i trece să admită, public, că dialogul la care se roagă ca la o icoană elita germană a eșuat definitiv. Ori să-și simtă conștiința încărcată, despre povara căreia l-a întrebat, corect, dar zadarnic, jurnalistul german conducând interviul cu Nouripour, dat fiind refuzul său și al colegilor săi din guvern, în fond irațional, de a acorda ajutor militar unei țări prietene, în ideea că astfel s-ar salva chipurile o presupusă ”șansă de negocieri” cu președintele Rusiei.

Precedente istorice

E adevărat că nu toți liderii occidentali sunt alăturea cu drumul. O excepție îmbucurătoare, amintind de Winston Churchill, rămas singur să-l înfrunte pe Hitler, e succesorul său în Downing Street 10, Boris Johnson. Spre deosebire de atitudinea lui sobră și fermă, delirul pacifist înscenat, în fapt bine chibzuit, politicianist, de dregătorii de stânga de la Berlin și de aiurea marchează poziția multor demnitari apuseni. Care, șocați de brutalitatea cu care Putin și-a bătut joc și de ei, și de prevederile dreptului internațional, și de cel mai elementar bun simț, care pretinde până și policienilor să-și mintă chiar ordinar până și propriile popoare, au exact aceeași reacție de stupoare ca predecesorii lor de la Paris și Londra în 1939.

Umilite și hipnotizate de Hitler, Anglia și Franța au reacționat atunci în conformitate cu acordul încheiat cu Varșovia și au declarat război Germaniei naziste care invadase, după o înscenare demnă de Putin, țara vecină, la 1 septembrie 1939, dar armatele lor au rămas apoi cu brațele încrucișate, fără să tragă un singur foc de armă. Ce au preferat evidenței că urmează să fie nimicite dacă rămân inactive? Să asiste pasiv, îndărătul liniei Maginot, la cruzimea cu care Hitler înfuleca liniștit, împreună cu Stalin, eroicul neam polonez, luptând disperat să-și păstreze ființa și libertatea. Hitler avea să profite și să dea peste cap, puțin mai târziu, armatele ambelor țări.

Concomitent, elitele de stânga, occidentale (ajutate de putiniștii de extremă dreapta) își caută scuze și justificări, atât pentru deceniile de iraționalitate și inadecvare proprie în fața dictatorului rus, ale cărui pofte belicoase le-au stimulat sistematic, prin împăciuitorism, cât și pentru perpetuarea actuală și viitoare a pasivității lor sinucigașe. Rusia e o țară în declin, se consolează unii. ”E un posedat scăpat de sub control”, afirmă alții despre despotul rus. De pildă ziarul de stânga Süddeutsche Zeitung, justificând implicit perpetuarea vechilor politici perdante ale vestului.

Ajutate de propaganda moscovită, refulările se practică și în România. Ucraina ar stăpâni teritorii românești. E adevărat, dar nu din vina ei, ci a părintelui spiritual al lui Putin, tătuca Stalin, și a incapacității României postcomuniste de a le recupera. Apoi, ar fi ”un mare sâmbure de adevăr” în afirmația lui Putin despre existența de neonaziști în Ucraina (cea condusă de un președinte, liber ales, evreu). Și în supă se mai detectează uneori un fir de păr. O aruncăm, dacă ne e foame și nu avem alta? Sau anunțăm triumfători flămânzilor că l-am descoperit?

”Denial-ul” și reprimările sau raționalizările fac parte dintr-un mecanism psihologic al (de)negării, al refuzului realității prea dure pentru sufletul prea sensibil al occidentalului ”iluminat”, prea pacifist ca să nu fie și iubitor de dictator sau indiferent la crimele lui, se manifestă și împotriva nemților care le spun compatrioților lor adevărul.

Germania care nu tremură în fața Rusiei

Münchner Merkur admitea recent că ”germanii și-au închis mult prea mult timp ochii în fața pericolului” adunând nori negri în Răsărit și deplora împreună cu toți oamenii cu scaun la cap pierderea de nevinovate vieți omenești în Ucraina. Ziarul mai deplângea faptul că libertatea și securitatea europeană e exclusiv pe mâna americanilor și cerea reînarmarea ”continentului european al păcii”, detașarea lui de dependența energetică de cleptocrația rusă finanțând terorismul împotriva vecinilor Rusiei, precum și izolarea completă a lui Putin și a oligarhiei lui.

Potrivit cotidianului din München, Germania s-ar fi ”trezit ieri într-o nouă realitate”. Dar s-a trezit ea realmente? Mă tem că liderii ei nu. De altfel, n-are cum și cu cine și cu ce lupta. Aburită de pacifism, a uitat să-și modernizeze armata. Nu e pregătită operațional, după ani de neglijență, recunoștea în prima zi de război, exasperat, generalul ei comandant, Alfons Mais, reluat de agenția DPA.

Nici alți formatori de opinie apuseni lucizi, care știu, ca un comentator din Augsburg, că Putin nu acționează nebunește, ci potrivit unui plan geopolitic scelerat, a cărui realitate vestul n-a vrut s-o admită, n-au șansa de li se da ascultare.

”Drole de guerre”, războiul ciudat al anglo-francezilor, va continua în fața lui Putin, dacă nu-i tragem de mânecă pe liderii american și europeni și nu le cerem cu maximă vigoare să pună capăt somnambulismului lor fatal. Pe care se bazează Putin spre a difuza fără jenă delirante justificări ale invaziei, de felul imaginarului ”genocid din Donbas” sau clamata ”denazificare” a Ucrainei, un stat democratic condus de un evreu liber ales.

Căci doar Boris Johnson pare a înțelege răul absolut ivit la Moscova, spre dezastrul unui popor rus care va deveni de acum încolo obiectul urii popoarelor, ca Germania sub Hitler, așa cum premierul britanic știe și de nevoia vitală pentru o umanitate care se respectă, ca întreprinderea tiranului rus să eșueze radical și total.

Realitatea nemachiată și soluția

Realitatea, spunea Bret Stephens, editorialistul NYT, este că ”Putin a vrut Ucraina mai mult decât a vrut-o vestul”. Vrea să modifice globul, geopolitic, restabilind statutul de imperiu și de superputere al Rusiei, ”în timp ce vestul tocmai a renunțat la credința în sine ca forță a binelui în lume”.

Un alt sofism apreciat de intelighenția subțire și moralmente dereglată din vest, al cărei împăciuitorism față de tirani odioși e companionul și copărtașul crimelor lui Putin, este că Rusia, fiind o putere în declin, nu ar fi un mare pericol pentru Occident, care ar trebui să se concentreze, deci, pe amenințarea chineză.

Or, tâmpenia acestei astuții ar trebui să fie evidență. Bret Stephens o evidențiază. E ca și acum America lui Roosevelt și-ar fi putut permite să ignore pericolul nipon, ca să se ocupe de Hitler. Sau invers. Dar nenumărate sunt capcanele în care reușește să alunece vestul.

Putin a trecut deci la fapte, profitând de hamletizările, sminteala și degringolada vremelnică a liberalismului, care îi dă lumină verde orice crimă ar comite, dacă nu se atinge de granițele NATO. Dar dacă se va atinge de ele? Dacă Beijingul va înghiți Taiwanul? Dacă Iranul își produce bomba atomică? Ar riposta America? Nimic nu e mai puțin sigur, după fuga ei jenantă din Afganistan. Toate puterile antioccidentale sunt entuziasmate de slăbiciunea manifestă a președintelui american.

Mai există scăpare? Evident. Dacă Biden și colegii lui sunt criticați și condamnați suficient de aprig pentru complicitatea lor implicită cu Putin, astfel încât să înceapă, în fine, să-și admită erorile din trecut și să-și schimbe urgent și radical linia politică.