2010: Pornire cu handicap

Aceasta pentru că, la final, schema cu care s-a încheiat 2009 seamănă foarte mult cu cea de la începutul anului. Politic, vorbind. Dar cum au arătat, de fapt, ultimele 12 luni în lumea românească?

Statisticile arată dureros, la inceput de an 2010. România a traversat una dintre cele mai negre perioade economice din ultimii 20 de ani de democraţie. Responsabilitatea bilanţului negativ revine, în primul rand, contextului internaţional. Dar nici măsurile de reformă ale tandemului guvernamental rezultat în urma alegerilor parlamentare din decembrie 2008 (PD-L împreună cu PSD+PC) nu au avut darul de a salva sau reforma pieţele prăbuşite.

Ţara pensionarilor

Una dintre măsurile care au cântărit greu la scorul economic înregistrat la capătul lui 2009 a fost introducerea fiscalităţii forfetare pentru toţi antreprenorii. Peste 100.000 de firme îşi suspendaseră activitatea, până la sfârşitul verii, iar cifrele publicate în decembrie de Institutul Naţional de Statistică oferă un tablou sumbru pe piaţa forţei de muncă: cu peste 330.000 de salariaţi mai puţini decât la începutul anului. Dintre aceştia, 20% sunt persoane care au atins pragul pensionării, restul fiind plasate în şomaj sau plecate în valuri de disponibilizări voluntare şi compensate ca urmare a incapacităţii de supravieţuire a unui segment de (numeric vorbind) aproape un sfert din societăţile comerciale româneşti.

Dimensiunea reală este, însă, dată de schimbarea raportului dintre populaţia efectiv activă şi cea a pensionarilor. Pe un fond demografic oricum îngrijorător, România a ajuns în punctul în care pensionarii sunt cu 300.000 mai numeroşi decât salariaţii.

Austeritate în două trepte

Majoritatea măsurilor economice şi fiscale adoptate pe parcursul anului, orientate exclusiv spre suplimentarea veniturilor bugetare, au avut ca argument primar nevoia unor politici austere motivate de contextul de criză. Cea care a fost invitată să înţeleagă dificultatea momentului a fost piaţa liberă. Paradoxul vine, însă, din timiditatea cu care administraţia centrală de la Bucureşti a recurs – şi numai sub presiunea înţelegerilor cu Fondul Monetar Internaţional – la restructurarea sectorului public, un sector care, alt paradox, a devenit mai stufos înspre finalul anterioarei administraţii liberale, precedentă guvernare, pe spinarea căreia a fost, într-un demers tradiţional românesc, plasată „moştenirea” care a împiedicat respectarea promisiunilor cu care cele două formaţiuni ajunse să guverneze şi-au câştigat poziţiile dominante în Parlament. A fost unul dintre primele adevăruri controversate ale anului politic: noii guvernanţi au invocat necunoaşterea situaţiei reale din visteria publică, fapt infirmat, însă, de o serie de documente care arată că cel puţin şeful statului ştia – de la Guvern dar şi de la Serviciul Român de Informaţii – despre dimensiunea reală a crizei ce urma să se abată asupra economiei naţionale.

O guvernare şi doi candidaţi la Preşedinţie

Până la urmă, anul 2009 a fost, pur şi simplu, o serie de pauze între mai multe alegeri. România ieşise, la sfârşitul lui decembrie 2008, din alegerile parlamentare şi se pregătea pentru scrutinul european; după care a început febra alegerilor prezidenţiale. Ca atare, activitatea legislativă şi funcţionarea Executivului au fost puternic perturbate de ambiţiile politice ale actorilor.

Pornită cu o guvernare despre care preşedintele Traian Băsescu a afirmat că este „un compromis în interesul public” de pe urma căruia „îşi vede visul cu ochii”, România lui 2009 a sfârşit într-o completă incapacitate guvernamentală. O dispută între partenerii democrat-liberali şi social-democraţi, a cărei scânteie a rămas până astăzi nelămurită, a atras rămânerea în minoritate a Executivului. S-a speculat intens că atât social-democraţii cât şi democrat-liberalii au calculat această despărţire prin prisma aportului de puncte electorale în cursa pentru şefia statului.

Boc 1, Boc 2, Boc 3 şi Boc 4

Cert este că, rămas în inferioritate, Guvernul PD-L a căzut testul încrederii legislative cu prima ocazie ivită. A fost, aceasta, una dintre premierele politice: pentru întîia oară în istoria post-comunistă a României, un Guvern este demis de Parlament. Ca rezultat al gestului politic din 13 octombrie 2009, vreme de peste două luni, o echipă redusă a Cabinetului Emil Boc a administrat chestiunile curente ale ţării (inclusiv alegerile prezidenţiale), în aşteptarea unei soluţii de prim-ministru care să aibă acceptul majorităţii legislative. O majoritate care a şi avansat un nume, în persoana independentului primar al Sibiului Klaus Johannis. Propunerea nu a fost, însă, pe placul preşedintelui, care a venit cu două contraoferte succesive. Într-o primă fază l-a desemnat premier pe unul dintre membrii staff-ului Băncii Naţionale, Lucian Croitoru. Echipa formată de acesta a fost respinsă la vot. A urmat nominalizarea lui Liviu Negoiţă, primarul democrat-liberal al sectorului 3 al Bucureştilor. În acest caz, Parlamentul a refuzat, pur şi simplu, să se mai întrunească într-o sesiune care să ia în dezbatere o posibilă formulă guvernamentală. Ca atare, interimatul lui Emil Boc s-a prelungit până dincolo de expirarea termenului constituţional valabil. Detaliu nesemnificativ, se pare, căci, în realitate, întreaga perioadă a fost, de fapt, dedicată eforturilor electorale: România se afla în focul alegerilor prezidenţiale. De altfel, imediat după alegerea preşedintelui, Emil Boc a fost iarăşi nominalizat să formeze un Guvern, acum alături de UDMR.

Băsescu, al doilea mandat

În disputa pentru funcţia supremă în stat nu au lipsit accentele dure, duse chiar până într-un punct de puternică polarizare a societăţii româneşti, fapt vizibil nu doar din scorul strâns (la limita marjei de eroare) cu care – oficial, după renumărarea unei părţi a voturilor – preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, şi-a depăşit contracandidatul, social-democratul preşedinte al Senatului Mircea Geoană, ci şi din discursul public, dus uneori la extrem, de suporterii taberelor pro- şi anti-Băsescu.

În paralel cu alegerile prezidenţiale a fost organizat şi un referendum privind necesitatea reformării parlamentarismului, prin trecerea la un Legislativ unicameral, cu un număr mai redus de aleşi. Voturile valabil exprimate au atras o susţinere masivă a iniţiativei, venită din partea preşedintelui Traian Băsescu.

Cazul Ridzi şi alte răspunderi ministeriale

Printre subiectele politice ale anului care se pretează la eticheta de scandal se numără cazul Monica Iacob-Ridzi. Dezvăluirile presei sportive despre modul în care a recurs la fonduri din bugetul Ministerului Tineretului şi Sportului, pe care îl conducea, au dus la constituirea unei comisii parlamentare de anchetă pentru ca, într-un final, ministrul democrat-liberal să demisioneze. Subiectul a fost cu atât mai sensibil cu cât Monica Iacob-Ridzi s-a afişat, în primăvară, ca un susţinător al candidaturii – independente – pentru europarlamentare a şefului tineretului democrat-liberal, nimeni altul decât fiica preşedintelui României, Traian Băsescu.

În replică, un ministru social-democrat a fost şi el luat în colimator. Este vorba despre Nicoale Nemirschi, deţinătorul portofoliului Mediului. Concluziile anchetei parlamentare declanşate au fost destul de confuze însă cazul s-a stins în momentul ieşirii de la guvernare a PSD.

Un alt ministru chemat în faţa unei comisii parlamentare de anchetă este Elena Udrea, administratorul Turismului. Dezbaterile au alunecat spre derizoriu, evitând fondul acuzaţiilor de folosire nejudicioasă a fondurilor Ministerului. Disputa s-a prelungit până la punctul la care întreaga clasă politică a fost acaparată de pregătirea alegerilor prezidenţiale.

Europarlamentare fără teme europene

Elena Băsescu a reuşit să câştige suficiente voturi în alegerile europarlamentare pentru a obţine un mandat în Legislativul comunitar. Pe marginea acestei candidaturi independente s-a vehiculat intervenţia aparatului de partid democrat-liberal. Alături de Elena Băsescu, pe lista reprezentanţilor României în forul european se numără personalităţi cu prestanţă şi renume la Bruxelles, dar şi liderul dreptei populiste şi xenofobe Corneliu Vadim Tudor, rămas fără reprezentare parlamentară naţională, din decembrie 2008, ca şi patronul ultra-ortodox al echipei de fotbal Steaua Bucureşti, Gigi Becali. Merită surprins accesul acestuia din urmă: Becali se afla, în momentul nominalizării candidaturii sale, pe listele partidului România Mare, în arest preventiv pentru că, la un moment dat, a încercat să îşi facă singur dreptate după ce o bandă de tâlhari i-au furat maşina. Alegerea sa în Parlamentul European a pus în dificultate Justiţia română, care-i interzisese să părăsească ţara. În cele din urmă, Becali a ajuns la Strasbourg. Ceea ce rămâne, însă, după campania pentru Parlamentul European, este absenţa temelor europene din dezbaterea şi agenda publică românească.

Justiţia, eterna problemă

Vorbind despre Justiţie, aceasta a rămas, pe mai departe, datoare în ce priveşte marile scandaluri de corupţie din România ultimilor 20 de ani. Şi, pentru că s-au împlinit 20 de ani de la căderea comunismului, trebuie menţionată condamnarea a doi dintre ofiţerii de rang înalt care au condus ostilităţile împotriva revoluţionarilor din Timişoara – generalii Mihai Chiţac şi Victor Atanasie Stănculescu. Secretele evenimentelor petrecute în zilele ce au urmat fugii Ceauşeştilor rămân, însă, pe mai departe, neelucidate.

Justiţia română s-a aflat, de altfel, din nou în colimatorul Comisiei Europene care, la un moment dat, a avertizat chiar că absenţa progreselor poate atrage blocarea finanţării României de la bugetul comunitar. Dar şi fără această măsură, Bucureştii au avut, şi în 2009, probleme în absorbţia fondurilor europene.

Criza, infrastructura şi bula imobiliară

Însă nu doar programele cu finanţare comunitară au suferit ci şi mult aşteptatele proiecte majore de infrastructură, specifice unor perioade de criză. Într-un final, premierul democrat-liberal Emil Boc şi ministrul PD-L al Transporturilor Radu Berceanu au reuşit, cu foarte puţin timp înaintea alegerilor prezidenţiale, să inaugureze 42 de kilometri din îndelung amânata autostradă Transilvania şi un pasaj rutier la una dintre ieşirile din Bucureşti. Autostrada a fost, însă, închisă la puţin timp după inaugurare, pentru că îi lipseau finisajele.

România a trăit, în 2009, şi implozia (previzibilă, de altfel) a sectorului imobiliar. Ca şi în cazul general al economiei, există factori conjuncturali care au favorizat declinul, accentuat de caracterul supralicitat al pieţei. Nici măcar proiectul guvernamental Prima Casă (pe care analiştii industriei nu s-au sfiit să-l semnaleze ca fiind un posibil program cu ţintă clientelară şi nu unul social sau economic) nu a reuşit să menţină o atmosferă respirabilă în real-estate-ul românesc.

Omul anului, diplomatul Bogdan Aurescu

Diplomaţia românească a reuşit, în schimb, să-şi demonstreze clasa, printr-o prestaţie de excepţie a unei echipe conduse de Bogdan Aurescu. Secretarul de stat din Ministerul de Externe a coordonat prezenţa românească în faţa Curţii de la Haga în cazul de arbitraj internaţional solicitat pentru soluţionarea situaţiei iscate ca urmare a folosirii abuzive, de către Ucraina, a Insulei Şerpilor. România a câştigat, prin echipa lui Aurescu, 9700 de kilometri pătraţi de platou continental, ceea ce înseamnă că suprafaţa României a crescut, pentru prima oară după 1 decembrie 1918. Succesul lui Aurescu i-a adus două nominalizări şi o propunere pentru postul de ministru de Externe. Nominalizările au eşuat, fiind vorba despre cele două propuneri de premier refuzate de Parlament, după căderea Cabinetului Boc. În ce priveşte propunerea, în noul mandat primit de Emil Boc după realegerea lui Traian Băsescu, a fost, în cele din urmă, preferat ambasadorul României la Paris, Theodor Baconski, fost consilier al şefului statului. Pe plan extern, însă, succesul de la Haga al lui Aurescu l-a adus în ipostaza de avocat al Belgradului în chestiunea Kosovo, un subiect aflat în dispută internaţională la Haga şi faţă de care poziţia României a rămas neschimbată: nerecunoaşterea independenţei fostei provincii sârbe.

Comisarul pentru Agricultură Dacian Cioloş

Şi tot la succese internaţionale ale României se cuvine menţionată şi desemnarea lui Dacian Cioloş pentru portofoliul european al Agriculturii. Performanţele fostului ministru român sunt incontestabile. Unele ţări mari cum ar fi Germania au exprimat reticenţă faţă de abandonarea acestui resort comunitar în mâna unei ţări care are probleme în administrarea propriei părţi din bugetul european. Candidatura lui Cioloş a fost, însă, susţinută intens de Franţa, astfel că unii observatori europeni nu s-au sfiit să cârcotească pe marginea a ceea ce au numit „al doilea comisar al Parisului”.

Guvernul Boc, cosmetizat

Noul Guvern Boc, format în baza unei înţelegeri parlamentare a Partidului Democrat-Liberal cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, are, în lista sa, în afara lui Baconski, câţiva specialişti confirmaţi, cum ar fi Atilla Korodi, fost şi nou ministru al Mediului, sau Mihail Dumitru, negociatorul României de la Bruxelles pentru fonduri de agricultură şi fonduri rurale. Alături de aceştia, PD-L a adus vechea gardă împreună cu care Traian Băsescu a câştigat majoritatea bătăliilor sale politice (Vasile Blaga, Adriean Videanu, Radu Berceanu) dar şi nume controversate, cum este generalul Gabriel Oprea (cunoscut mai degrabă din relaţiile sale cu fostul premier PSD Adrian Năstase), la Apărare, sau Elena Udrea...

În fine, la Finanţe fostul ministru liberal Sebastian Vlădescu a fost invitat, practic, să negocieze cu Fondul Monetar Internaţional viitoarele bugete.

Ca fapt divers, acesta a recunoscut public totala sa ignoranţă în materie de calculatoare.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz