1989, ultimul an | România | DW | 22.12.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

1989, ultimul an

Înaintea evenimentelor din decembrie 1989 a fost anul acela în care totul se prăbușea în Europa de Est dar Ceaușescu părea de neclintit. Un jurnalist și un poet povestesc viața acelor zile.

Nicolae şi Elena Ceaușescu la Congresul al XIV-lea al P.C.R., noiembrie 1989

Nicolae şi Elena Ceaușescu la Congresul al XIV-lea al P.C.R. (24.11.1989)

„Știi când mi-am dat seama că se termină totul? La ultima indicație care a venit de la Ceaușescu. Ne-a transmis să scriem despre Panama și despre amestecul străin, imperialist american în afacerile interne ale președintelui Noriega. Am combătut la ciocoii ăștia de se amestecaseră dar am scris-o cu un stil așa, mai dezinvolt, cam cum aveam să scriu după 1989. Și i-au dat drumul exact așa. Atunci am realizat că urmează ceva”.

Jurnalistul Corneliu Vlad scria, în 1989, la România Liberă. „Am fost acolo 25 de ani: 20 înainte și cinci ani după”. În 22 decembrie scria un editorial în ziarul tipărit imediat după decolarea elicopterului lui Nicolae Ceaușescu. România era, în sfârșit, liberă, ultima la rând dintre țările est-europene din blocul sovietic, la capătul unui an în care Ceaușescu părea de neclintit. Cu o noapte înainte, în Piața Universității din București, o mână de oameni și-a făcut curaj să strige ceea ce, de câteva zile, se striga deja la Timișoara: „Libertate!” și „Jos Ceaușescu!”. Printre ei, poetul Florin Iaru.

Corneliu Vlad

Jurnalistul Corneliu Vlad

„În 1989 nu făceam nimic. Doar eram din ce în ce mai nervos pentru că vedeam cum se prăbușesc țările comuniste din jur. Polonia. Ungaria nu mai vorbesc, că era deja practic liberă. În Germania de Est începuseră deja mișcările”, povestește Iaru. De câțiva ani deja nu mai avea dreptul să fie publicat sub semnătură și obținuse un post de magazioner la editura Cartea Românească. „Toate cădeau rând pe rând, în general pașnic. În fața acestui val, Ceaușescu ridica zi de zi ziduri din granițe și frică tot mai înalte. Ne simțeam ca-ntr-un cilindru scufundat într-o mare eliberare. Asta făceam în 1989. Speram dar nu credeam. Pentru că și eu eram convins că sistemul e atât de solid încât mai degrabă murim noi decât să dea ei puterea. Eu eram pregătit pentru încă zece ani de viață ai lui Ceaușescu”.

Fabrica de omagii și discursuri tovărășești

La România Liberă, 1989 începuse destul de abrupt. Chiar în ianuarie, redactorul-șef, Petre Mihai Băcanu, fusese arestat pentru că pregătise, împreună cu alte patru persoane, tipărirea unui ziar clandestin, într-o țară în care libertatea de opinie era un delict iar toate publicațiile conduse de trepădușii partidului și supuse unei cenzuri stricte. „Până atunci, la România Liberă nu a fost niciodată teroare. Atunci ne-au chemat, tovarășii, să ne întrebe dacă nu știam nimic din ce făcea Băcanu. Tia Șerbănescu și Florica Ichim au spus că știau dar nu au dat importanță. Pe ele le-au mutat disciplinar. Am avut un oarecare frison, vreo câteva săptămâni”.

Pentru Corneliu Vlad, limbajul partidului „devenise o litanie. Intrase deja în ADN-ul oricărui, limbajul ăla cu roți dințate care nu permitea nici cea mai mică toleranță stânga-dreapta. Erau citate și formulări verificate de cenzură, care s-au cimentat în timp, au intrat în conștiința presei și a întregii națiuni. Orice cuvânt nou rostogolit în presa momentului era suspect. Rarisim dacă mai puteai introduce un cuvânt așa, mai sfătos, mai răzășesc. Ciuleau urechea cum faci când popa rostește un neologism sau un barbarism. Dar îl lăsau, că era neaoș.

Tovarășa Emilia Sonea, de la secția de propagandă, ne chema să facem diverse materiale. Un țăran cooperator trebuia să țină un discurs despre dezarmare, obiectivul de bază al omenirii. Cine-l făcea? Unul ca mine. Ne dădea 200 de lei și prima chestie pe care o făcea tovarășa Sonea era un Nuuu așa, toa'șu! Mai... altfel. Te duceai într-un birou alăturat, îl rescriai învârtind doar paragrafele și-l duceai înapoi. Ei, vezi? Vezi? Nu-i așa că e mai bine acum?

În general”, spune Vlad, al cărui nume este legat de jurnalismul de politică internaționale, „dacă știai care sunt limitele, între ele puteai zburda ca toți dracii. Numai puțin dacă, însă, călcai pe margine, imediat... Erau de o acuitate, toți cerberii ăștia, ceva de nu s-a pomenit”.

Nu aveai voie să bagi cuvântul „înger” în titluri de poezii. „În interiorul poeziei mai mergea. Mai strâmbau din nas, dar mai mergea. Dar în titluri de poezii? Sfinții? Îngerii?”

Ori accepți, ori n-ai. Dar cât să n-ai?

Ce făceau, în acel an, poeții generației 80? Erau, ca și în anii trecuți, disprețuiți de creatorii de literatură înregimentați în partid. Florin Iaru și colegii săi aparțineau unui „curent estetic decadent, dușmănos, de neînțeles, modernist, cu glume. Glume? De ce trebuia să râzi în poezie? Poezia trebuia să fie gravă, filosofică și țărănească. Iar noi eram orășeni. Eu n-am dormit cu capul pe căpițe și n-am ieșit cu caprele. Să mint, să inventez? Mai bine vorbesc despre benzinării fără benzină, despre magazine, despre iubite care…” Acele personaje care le denunțau decadența, povestește Iaru, „tovarășii literaturii făceau în viața de zi cu zi lucrurile ăstea despre care noi scriam. Cu cât un om pare mai ferm la datoria morală, cu atât îl suspectezi mai tare că ascunde un viciu de procedură atât de ciudat încât simte nevoia să facă pârjol în jurul lui, să nu se apropie nimeni cu vreo bănuială. Dar de unde să fi știut atunci?”

Florin Iaru

Poetul şi publicistul Florin Iaru

Lumea poeziei era împânzită de turnători la Securitate. „Oamenii nu sunt cu toții eroi. Nu sunt nici măcar rezistenți. Au invidii, au parti-pris-uri, au respingeri. Trebuie doar un regim politic care să exploateze asta și vei vedea rezultatele. O civilizație nu se face cu eroi. Se face cu oameni normali, cu slăbiciunile și tăriile lor. Or, când un regim urmărește numai slăbiciunile cuiva și pedalează acolo, omul ăla e pierdut, nu se poate împotrivi”.

Asta era România anului 1989: o țară de oameni pierduți. Nu cu toții vânduți, cei mai mulți doar speriați. „Fiecare aspect și fiecare oră a vieții unui om era într-o situație de ori - ori. Ori accepți, ori n-ai. Ori accepți, ori n-ai. Ori accepți, ori n-ai. Cât să n-ai? Asta te tocește, zi de zi. Regimul de aici a fost asemănător cu cel din Germania de Est, unde oamenii nu vorbeau. Era ca o gaură neagră, nu ieșea nimic”, își amintește Iaru. A fost unul dintre motivele pentru care România nu a putut avea un Vaclav Havel și a avut un Ion Iliescu. „Spre deosebire de Cehia, unde Havel și toți prietenii lui puteau discuta din închisoare cu jurnaliști străini și să dea interviuri, în România, în libertate fiind nu puteai avea contact cu un jurnalist străin”. Al doilea motiv a fost revoluția sângeroasă, ai cărei „eroi” au fost Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu, Petre Roman, nu Doina Cornea, nu Ana Blandiana, care au fost chemate doar ca să gireze. Din nou Florin Iaru: „Pe 23 decembrie 1989 au încercat câțiva nebuni să organizeze o demonstrație. Apare Cazimir Ionescu și spune nu ieșiți la demonstrație, oameni buni, vor trage asupra voastră. Doina Cornea a întrebat Cine vor trage asupra noastră?. Am urât-o cu puterea naivității și a omului manipulat. Are dreptate Cazimir Ionescu, mi-am zis atunci, îi duce pe oamenii ăștia la moarte. Ei, în săptămâna aia s-au creat eroii noi, care au construit România de astăzi”.

Cărucioarele cu sute de cărți ale miliției

Redacțiile de la Casa Scânteii primeau, înainte de 89, presă străină. Asta era principala lectură a lui Corneliu Vlad în acel ultim an. „Dar era și literatură bună, slavă Domnului. Eu de la Marin Preda și Fănuș Neagu nu am mai citit scriitori români. În rest, ce puteai să faci? Gagici, citit, băut, servici. Prietenii erau colegii de la redacțiile din Casa Scînteii. Regimul lăsase câteva oaze: la restaurantul Uniunii Scriitorilor puteai să înjuri pe aproape oricine, vara la Vama Veche se dădeau poalele peste cap și slipul jos. Era ca manechinul patronului japonez, căruia îi puteai trage pumni pentru ca viața să meargă înainte”.

Gașca lui Iaru citea în 89 cărți interzise. „Ceva cu Noaptea nu se prind rațe. Buzura se citea. Viața ca un peron a lui Paler, care a fost retrasă după ce a protestat un grup de oameni ai muncii, tipografi, în ședințe de înfierare. Așa a pățit și Cărtărescu. Două grupuri de tipografi au refuzat să publice cartea Poeme de amor. Că e imoral, auzi? Poeme de amor! Atunci a sunat George Bălăiță, directorul editurii Cartea Românească și membru în Comitetul Central al Partidului Comunist, a dat telefon la Bacău, le-a zis Trimit o carte, într-o săptămână o am gata. Mișcă cineva, îl dau afară. Și pe prim-secretar îl dau afară. Așa a apărut Poeme de amor. Omul sfințea locul”.

Viața lui Iaru pendula între depozitul de la Cartea Românească, cozile la rațiile alimentare, goana după produse găsite pe sub mână și prietenii cu care se întâlnea în crâșme, acasă, la discoteci, în vacanțe, în călătorii. „Ne dădeam telefoane, ne întâlneam, făceam cărți, vorbeam despre literatură”. Citeau sau scriau. Piața neagră a cărții era una dintre cele mai înfloritoare. „Cel mai iubit dintre pământeni costa 55 de lei la oficial și la negru se dădea cu 300. Profit 600%. S-a tras în 300 sau 500 de mii de exemplare. Venea miliția, venea Securitatea și lua cu sutele, cu cărucioarele. Milițienii erau și ei oameni. Dădeau mai departe la doctori, la alimentară. Era passepartout, cu cartea deschideai orice”. Pe de altă parte, „la tirajele de atunci, un autor lua la o carte tipărită în 2-300 de mii de exemplare un milion de lei. Echivalentul a zece apartamente de patru camere. Nu-i puteai cheltui. Dar erau bani albi. Îi spărgeau în dreapta și stânga, la cel mai scump restaurant, în călătorii. Dădeai mese de o sută de persoane, nici nu se cunoștea că îi dai. De aia era bine să fii scriitor. Chiar și cele mai nefericite cărți de reportaje se vindeau în minimum 30.000 de exemplare și îi aduceau autorului 60.000 de lei, ceea ce însemna o Dacie sau un apartament de două sau trei camere. De aia plâng unii după epoca aia”.

Frica și palma de carne

L-am întrebat pe Corneliu Vlad dacă erau cunoscuți securiștii din redacții. „Acum câțiva ani a apărut o listă. Erau exact cei pe care îi bănuiai. Băi, se miroseau, știi cum se miroseau? La mine au fost trei tentative să mă racoleze dar am avut mereu schema asta: sunt bețiv, curvar, gură largă. Însă îmi servesc patria. Vă dau rapoarte despre toți străinii care prezintă interes pentru țară dar nu-mi cereți nimic despre români”.

Florin Iaru nu a simțit niciodată că e cineva pe urma lui. „Bazându-mă pe simțuri, nu. Numai pe rațiune. Exact ca foarte multă lume, mă simțeam important. Eram de fapt o piesă foarte mică, un rahat cu ochi, o muscă pe care poți s-o strivești”. Asta nu l-a scutit de vigilența Securității: „Am încercat cu doi prieteni, cu Bogdan Ghiu și Augustin Frățilă, să scoatem un samizdat. Am plănuit mult. N-a mers din două motive ridicole. Dar: aveam să aflu după vreo zece ani că din gașca mea unul dăduse raportul”.

Frică era indusă în viața de zi cu zi: răspândeau zvonul că se reduc rațiile de alimente. Primeai o porție de carne de 22 de centimetri lungime și zece grosime. După trei decenii, Iaru se înfurie ca în acele zile ale ultimului an: „Nemernicii ăia”, adică propaganda de partid, „raportau că un român primește 52 de kilograme de carne pe an. Or, noi stăteam șase ore la coadă și primeam, pentru trei oameni, pentru o săptămână, 250 de grame de carne de porc. Și zece ouă pe lună”.

În timpul acesta, la Casa Scânteii „aveam bufet la care se mânca pe loc sau cu desfacere pentru acasă. Corneliu Vlad primea „două kile de carne macră, măduvioară, scăricică” la două zile după ce dădea comanda. „Venea carnea de la Gospodăria de Partid. Primea toată lumea - dacă-i dădeai șpagă. Șpaga nu cunoștea considerente politice”.

O lume în unsprezece bani

Iaru citează explicația unui economist despre diferența dintre vremurile de acum și de atunci: „oamenii au 11 bani să cumpere produse care costă un leu; pe vremea lui Ceaușescu aveau un leu cu care să cumpere și de 11 bani produse. Erau destui bani cu care, însă, nu se putea cumpăra nimic din comerț. Toți banii erau folosiți pentru a face rost. De pe piața neagră, în care se ascundea totul și se vindea la preț dublu sau la triplu. Cât costa un pachet de Kent? 21 de lei. Cu cât ți-l vindeau? Cu 100 de lei. Cât costa un dolar la oficial? 14 lei. Cât era la negru? O sută de lei și trei luni de pârnaie”.

Pe măsură ce cădeau regimurile comuniste est-europene și dispăreau piețele de export ale lui Ceaușescu devenea tot mai clar că, la un moment dat, puterea de la București ar fi rămas cu o imensă forță de muncă producând pe stoc și care cerea să consume. Mai putea face comerț cu China, cu Coreea de Nord, cu țările africane. „Ce să iei din Coreea de Nord? Fildeș, din țările africane? Noi le împrumutaserăm. De unde să ne cumpere margă cu bani?”, se întreabă Iaru. „Aveam 11 tone de oțel pe cap de locuitor. Unșpe tone! Cu asta se lăuda Ceaușescu. Iar oțelul ăla era cumpărat în Germania de Vest la preț de dumping pentru a fi topit și refolosit la a fabrica mult mai ușor un oțel special. Tabelele exportate înveleau hale goale în economiile comuniste falimentare. Exportam rentabil ceva produse alimentare. Exact cele ce lipseau din magazine.

Cum erau făcute casele? Nu te puteai încălzi în ele. Cum erau caloriferele? Ce făcea posesorul de Dacie, mândria noastră națională, săptămână de săptămână? Ridica capota și începea să trebăluiască la motor și la bucșe.

Nu era nici un lucru care să funcționeze. Nimic. De ce nu ieșea nimic bun, dacă tot se străduiau să le facă? Nu știu, nu știu să-ți spun.

Pentru cei care nu-și aduc aminte, pentru cei care nu-nțeleg: viața era făcută din aceste amănunte, zilnic și în proporție de masă. Zi de zi. Erai condamnat să trăiești aceleași probleme care te toceau la cap 365 de zile.

La sfârșit, ca-n Dino Buzzati”, încheie poetul și revoluționarul Florin Iaru, „am descoperit că totul stătea sprijinit într-un băț iar bățul acela se numea Ceaușescu. Când a căzut bățul Ceaușescu s-a prăbușit totul”.