10 Mai, ziua în care se întâlnesc impoliteţea cu ignoranţa binevoitoare

Primul ministru, Victor Ponta, a transmis de 10 mai un mesaj familiei regale: ”Deşi sunt republican convins, nu pot să nu apreciez rolul pe care monarhia l-a avut în istoria noastră şi în construirea României moderne. 10 mai, Ziua Regalităţii, marchează un moment important din trecutul naţiunii române, care ne arată că demnitatea, dragostea de ţara şi onoarea sunt trăsături pe care liderii politici adevăraţi le transmit poporului, făcându-l astfel mai puternic şi mai rezistent în faţa provocărilor istoriei. La mulţi ani Familiei Regale a Romaniei!”

Gestul acesta de reverenţă din partea unui înalt reprezentant al statului merită să fie semnalat. După atacurile ignobile ale preşedintelui în funcţiune, mesajul primului ministru pare chiar mai preţios decât este şi poate spera să i se treacă cu vederea erorile. Să arătăm însă că 10 mai nu este ”Ziua Regalităţii” sau că, în orice caz, Regele şi Naţiunea erau solidare şi indisociabile. Sărbătoarea ”Regalităţii” era sărbătoarea naţională a României şi nu avea nicidecum un caracter privat aşa cum ar putea sugera această exprimare. Nunţile regale, de pildă, aşa cum le putem observa în Europa de astăzi sunt evenimente private şi publice în acelaşi timp, ele au o anumită ambiguitate care se trage din statutul tot mai incert al monarhiilor constituţionale, dar şi din iluzia imaginilor televizate. Ziua de 10 mai, în schimb, era prin excelenţă o sărbătoare publică care nu privea familia regală, care nu se raporta la aniversări private, ci la evenimente de strictă semnificaţie publică. Intrarea prinţului Carol în Bucureşti în anul 1866 şi încoronarea ca Rege în 1881 au fost, deopotrivă, momente de întemeiere politică şi dacă ele au avut ecouri în sufletul Regelui, ele au rămas necunoscute sau cel mult consemnate cu mare pudoare în puţin cititele sale memorii.

Să spui astăzi că 10 mai era ”Ziua Regalităţii” înseamnă să preiei în necunoştinţă de cauză un fel de a vorbi al ideologilor comunişti care, mai versaţi decât tânărul premier de astăzi, se exersau în cele mai subtile distincţii. ”Ziua Regalităţii” era în istoriografia comunistă o zi a aroganţei aristocratice şi a dispreţului faţă de popor, un fel de ”Anti-1 Mai” sau de ”Anti-23 August”, care simbolizau, în faţete diferite, poporul proletar şi suveranitatea sa câştigată.

Ce poate fi mai fals decât să spui că Regele era opus poporului său, sau că îi era ostil prin poziţii de clasă! Este adevărat că o analiză de clasă poate pune în lumină diferenţa dintre poziţia unui Brătianu de pildă care”voieşte să acorde influenţă asupra guvernului ţării unor pături cât se poate de largi ale poporului” şi pe care tânărul principe Carol îl lăsase iniţial în opoziţie în favoarea unui conservator ca Lascăr Catargiu ”mai liniştit şi mai practic”. Dar scopurile principelui priveau naţiunea în întregul ei, într-o solidaritate tradiţională, care a găsit, de altfel, în monarhia constituţională un cadru mai favorabil de evoluţie socială decât vechile domnii elective din principatele româneşti.

Iar dacă înţelegem rolul monarhiei în sensul strict al angajamentului patriotic, atunci cu greu am putea găsi exemple care să egaleze devotamentul Regelui Carol I. Un fragment din Testamentul său redactat în 1899 şi adăugit în 1911 este o mărturie mişcătoare: «Viaţa mea a fost aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viu interes, pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene. (...) Succesorul meu la Tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: 'Tot pentru Ţară/ Nimic pentru mine'» (citat de Stelian Neagoe, prefaţa la Memoriile Regelui Carol al României, Scripta 1992).

Putem vedea că nici astăzi după 23 de ani de la căderea comunismului societatea românească nu a reuşit să «deconstruiască» limbajul ideologiei comuniste care a pătruns insidios în toate cotloanele descripţiei istoriografice şi care viciază uneori şi cele mai bune intenţii.

Situaţia este aşadar aproape descurajantă: pe de o parte avem astăzi în România o «dreaptă» ireverenţios anti-monarhică, iar pe de alta o stîngă politicoasă, care nu a deprins însă exprimarea cea mai adecvată.