Țara Alexandra | România | DW | 28.07.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Țara Alexandra

România are nevoie mai mult decât de simpla trecere în eșalonul secund a incompetenților care au permis cazul Alexandra. Altfel va deveni Țara Alexandra.

Proteste, București

”Alexandra este România. Cea furată și ținută în captivitate de atâtea decenii.”

”Lumea este reticentă să dea declaraţii. Le este teamă oamenilor să sune la 112 pentru că se află cine a sunat şi intră peste ei în casă”, povestește, citat de Digi FM, primarul din Dobrosloveni, satul din apropiere de Caracal, de unde a dispărut, zilele trecute, adolescenta Alexandra Măceșanu, nefericita protagonistă a complicatului caz care a inflamat din nou sentimentele românilor față de instituțiile care ar trebui să asigure siguranța cetățenilor și încrederea în liniștea publică.

Nu se întâmplă doar în județul Olt, dar descoperirile punctuale din aceste zile sunt un revelator profund al unei simptomatologii naționale. Vorbele primarului din Dobrosloveni scot la lumină un secret al lui Polichinelle: românilor le este frică de instituțiile statului de drept; nu de încălcarea legii se tem, ci de respectarea ei și, mai ales, de cei cărora - vai! ce ironie! - li se mai spune ”oamenii legii”.

De respectarea legii le e frică pentru că riscă de multe ori să moară (nu neapărat fizic) cu dreptatea în mână. Pentru asta e suficient să stai civilizat la semafor; vor fi mereu unii care vor trece pe roșu sau care se vor înfige să depășească întreaga coloană pe contrasens și să se bage în fața tuturor. Am dat cel mai banal exemplu.

În ce privește încrederea în instituțiile statului, românii din România profundă, din comunitățile în care fiecare cunoaște pe fiecare, știu cel mai bine ce încrengături țin laolaltă fărădelegea cu protectorii legii.

În fiecare feudă a României, căpușele care au paralizat statul țin captive instituțiile, inclusiv pe polițiștii cărora nu le e de ajuns leafa de la o zi de salariu la următoarea, unora pentru că o pierd la păcănele, așa că fac credite la cămătari și ajung sclavii infractorilor care decid cine câștigă alegerile - local, județean, național.

În acest sens, județul Olt, unde se derulează în aceste zile un film de groază care bate scenariile hollywoodiene, nu face deloc excepție. Dimpotrivă, acolo tradițiile crimei organizate depășesc limitele celor 30 de ani de democrație, pentru că acolo a activat, alți 30 de ani mai devreme, croit în jurul dictatorului de la București, clanul Ceaușeștilor. A fost ”nobilimea comunistă” a republicii socialiste, înconjurată de tot felul de borfași descurcăreți puși să facă treburile murdare. Dintre acești argați s-au tras stăpânii post-decembriști ai feudei. Întâi au fost promovați public pentru a camufla continuitatea dinastiei. Tot ciugulind răbdători din desaga celor bogaț,i au reușit ei înșiși să se chivernisească. Aflați în contact direct cu instituțiile unei democrații fără anticorpi, au reușit să o îndoape cu viruși. Și, odată ce au înțeles oportunitățile ce li se ivesc, și-au înfundat seniorii și le-au moștenit moșiile.

În ultimii 20 de ani, copiii Vâlcov ai unor nomenclaturiști de rit vechi sau de tranziție au fost suiți în capul bucatelor. Acolo a monopolizat Paul Stănescu jocurile politice. Acolo e patria lui Bercea Mondialu', cel care pre mulți prefecți, primari, procurori, foști prim-miniștri și frați de președinți i-a nășit, într-un sens sau altul. Totul s-a făcut transpartinic. Faptul că actorii au trecut fără probleme de conștiință de la un partid la altul, de la o ideologie la alta, nu face decât să accentueze portretul de clan al clasei politice. Al castei politice.

Acestea sunt famigliile pentru care tac în păpușoi instituțiile statului. Permută oamenii de la conducerea serviciilor primăriei la șefia poliției locale. Trimit comandă la ministere tabele cu cine trebuie instalat în județ la butoanele poliției, procuraturii sau judecătoriei. Fac listele cu candidații eligibili, cu directorii executivi de agenții naționale, cu secretarii de stat.

Aceștia sunt adevărații șefi ai poliției, adevărații procurori șefi, adevărații miniștri din umbră. Și decid cine are drept la viață și cine plătește, atunci când chiar e musai nevoie de un sacrificiu.

Acolo, în Olt, România este doar o țară învecinată de la care baronetul local pretinde tribut. Or, dacă jurnaliștii au reușit să descopere și să dea în vileag ce se petrece în astfel de feude de treizeci de ani, e limpede că serviciul care ar trebui să protejeze securitatea statului și care nu a făcut nimc pentru statul a cărui securitate trebuie să o protejeze este primul pe lista instituțiilor aflate în procedură de faliment. Poate pentru că e suprapopulat cu analfabeți funcționali școliți la academia plagiatelor? Poate pentru că e bolnav de corupție? Poate pentru că e infiltrat de acoliții politicienilor care au devalizat statul? E greu de explicat. SRI, ca și celelalte instituții de forță din România, s-au înveșmântat într-o opacitate feroce, de parcă ar funcționa în Coreea de Nord, nicidecum într-un sistem politic în care controlul civil asupra potențialelor instrumente represive este condiție fundamentală.

În atari condiții, date fiind și spusele primarului din Dobrosloveni, dar și poveștile de groază despre derularea anchetei în cazul celeilalte fete dispărute, relatate chiar de mama acesteia, nu e deloc nepotrivit ca toate personajele care au ratat înfiorător cazul de la Caracal să fie foarte atent verificați. Inclusiv la listele de convorbiri. Și să se afle dacă nu cumva cei care au stat ore în șir lângă casa presupusului făptaș au vorbit cu el la telefon și au tras de timp în speranța că probele pot fi șterse, iar lucururile s-ar putea mușamaliza, după ce trece zarva. Suspiciunea că potențialul criminal ar fi avut legături cu lumea interlopă din zonă și contextul graniței blurate dintre lege și fărădelege amplifică semnele de întrebare. Dar chiar dacă nu ar exista astfel de îndoieli, mai este și vorba românului - mai bine nu se bagă, lasă, e în casa românului, ei se cearta, ei se împacă! A, dacă ar fi fost o petrecere gălăgioasă raportată de vreun vecin, nu ar fi fost nici o problemă cu procedurile, cu ora descinderii, cu nevoia instituirii unor protocoale punctuale, de urgență. Dar, desigur, există și excepții: oricâte apeluri ai la 112, nu perturbi petrecerea vreunei progenituri de baronaș sau interlop, dacă ții la uniforma pe care ai acceptat să o îmbraci știind ce compromisuri trebuie să faci, chiar dacă ai depus un jurământ și, teoretic, te-ar putea aștepta un tribunal militar. Teoretic.

Au fost destui care s-au întrebat ce căuta Alexandra, la 15 ani, să facă autostopul, să urce într-o mașină străină. E întrebarea unor oameni care nu cunosc România cu adevărat. Care nu știu cum e viața între orașele mici și satele lor satelit. Nu e ca la Voluntari, cu minibuzele lui Pandele care paralizează unica stradă cu o singură bandă pe sens din suprapopulatul cartier de birouri bucureștean Pipera. Acolo nu e nimic. Nici măcar vreun Moromete cu căruța. Nu e “Unde mergem noi, domnule?“. E “Cu ce mergem noi, domnule?”. Sunt copii cu ghiozdanul greu în spate sau mame post-adolescente cu un copilaș, uneori doi. Vreme rea, căldură prea mare, te doare sufletul să-i lași în drum. La destinație (nu merg mult, 5-15 kilometri) îți întind, din pumnul lor mic, o hârtie mototolită de cinci sau zece lei. Le mulțumești și îi refuzi pentru că tu făceai oricum drumul ăla, iar pentru ei altă cale de transport nu este. A avut grijă statul și căpușele lui să distrugă transportul public.

Nu vă întrebați de ce urcă adolescenții în mașini străine. Copiii din satele României se nasc cu autostopul în sânge. E modul lor de a evada din ghearele sistemului, într-o țară care i-a programat legați de glie.

De fapt, Alexandra, copila răpită și dispărută la Caracal, suntem toți. Alexandra este România. Cea furată și ținută în captivitate de atâtea decenii.