Și Dumnezeu unde era? La 80 de ani de la Pogrom | România | DW | 22.01.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

OPINIE

Și Dumnezeu unde era? La 80 de ani de la Pogrom

Prolog în cer, apud Bossuet, Elevations: ”Îl făurisem să fie spiritual în carnea sa; iar acum a devenit carnal până și în spirit”; spus altfel: i se iau mințile celui pe care D-zeu vrea să-l piardă. Vai de vecinii lui. 

Memorialul Victimelor Holocaustului din România (Bucureşti)

Memorialul Victimelor Holocaustului din România

Și vai și de urmașii lor. Crima în masă a început în seara zilei, declasații pătrunzând să jefuiască, să maltrateze, să răpească și să omoare în casele credincioșilor mozaici, în timp ce evreii se rugau acasă ori în sinagogile din Văcărești, Dudești și Calea Moșilor.

Templul Coral notează: ”Începând cu 20 ianuarie, legionarii au capturat evrei pe străzile Bucureștiului... Au fost duși la Prefectura Poliției Capitalei, unde au fost bătuți sistematic, interogați și umiliți. În următoarele două zile, legionari și locuitori ai Bucureștiului sau din împrejurimi au invadat cartierele evreiești – în special Văcărești şi Dudești – unde au bătut și sechestrat evrei, au devastat, profanat și incendiat sinagogi, au prădat și distrus magazine și locuințe. Mulți civili au profitat de dezordine pentru a participa la jafuri colective”.

Despre vecinii lui 

Citim în Wikipedia: ”La Templul Coral legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Au oprit rugăciunea, i-au dus pe conducătorul rugăciunii, Ozias Copstik și pe ceilalți evrei la centrul lor, la tortură, și după aceea i-au asasinat în pădurea Jilava. Legionarii s-au întors la Templul Coral cu un camion și au început să încarce mobile. Au spart casa de fier și au furat tot conținutul. La fel a fost și la sinagoga Bet Midraș. La sfârșit i-au dat foc și casa a ars complet. Sinagoga de pe strada Atena a fost distrusă cu topoare, ciocane și răngi de fier”. 

Nu era primul omor în masă din statul național-legionar condus de Ion Antonescu. Și nu s-a produs spontan. România încăpuse pe mâna unor conducători hulpavi, nu doar nemernici. Mutilată de rapturile teritoriale operate în tandem și separat de Hitler și de Stalin, cu complicitatea unor dregători lacomi, inepți și lași, țara ajunsese la cheremul demonilor naționaliști și antisemiți pe gheara cărora fusese dată încă din anii 30. 

Prefață politică

De cine fusese dată țara pe mâna ticăloșiei? De o elită rătăcită. Mult adulată de fruntașii legionari, căpetenia nazistă care tocmai îngenunchease Europa avea nevoie, pentru continuarea aventurile ei militare, de o Românie nu doar obedientă, precum cea pe care i-o ofereau extremiștii verzi de coloratură legionară. Avea nevoie de un satelit bine controlat, disciplinat și capabil de un efort militar. Doar Antonescu îi părea capabil lui Hitler să i-l prezinte pe tavă. Așa că în lupta pentru marele ciolan care s-a dezlănțuit între fascismul antonescian și cel legionar liderul neamț i-a dat câștig de cauză dictatorului militar. 

Generalul, nu mai puțin vorace decât legionarii, care avea să se autopromoveze în gradul de mareșal, îl forțase pe rege să abdice, deși nu Carol al II-lea purta culpa cedării fără luptă a teritoriilor românești prădate de Stalin și de unguri cu complicitatea liderilor nazist și fascist. Supărat că legionarii se căpătuiesc din jaful la scară națională declanșat împotriva evreilor fără să-i ceară lui voie, poate și nemulțumit că nu i se oferă vreo parte substanțială din pradă și nu se evită debandada, cu atât mai iritantă pentru aliații săi germani cu cât perturba economia și relațiile comerciale cu Reichul, Antonescu s-a prevalat de susținerea hitleristă. 

De la marele jaf la marile omoruri

O obținuse într-o întrevedere cu Hitler, de la care Sima, în lașitatea lui, se sustrăsese. Antonescu a trecut la treabă. L-a dat afară pe ministrul de interne, Petrovicescu, sluga prea plecată a liderului legionar. Generalul patronase la 27 noiembrie, ca ministru, masacrul comis în rândul deținuților politici la Jilava și la Prefectura poliției bucureștene, de unități ale așa-zisei ”Poliții Legionare”, o trupă de tîlhari pe cât de veroși, pe atât de sângeroși, dislocați să răzbune asasinarea ”Căpitanului”, Codreanu, pe dregători civili, considerați vinovați de acest omor. Tot gardiștii, acoperiți de o presă cenzurată la sânge, nivelată și complet legionarizată, aveau să-l ucidă sălbatic și pe naționalistul și antisemitul istoric Nicolae Iorga, în timp ce prădarea evreilor, prin ceea ce eufemistic s-a numit ”românizare”, a continuat în ritm alert, suscitând invidia partenerilor la guvernare ai legionarilor. 

”Buba” s-a spart după ce pe Antonescu l-au lăsat nervii, când s-a văzut nu doar păgubit, ci și transformat, alături de evrei, în ținta extremiștilor, de o propagandă legionară considerându-l ”unealta jidoviților” și a ”iudeo-masonilor”. Așa că a lichidat posturile vătafilor legionari ai jafului la scară națională, numiți, oficial ”comisari pentru românizare”. 

Loviți din greu la buzunare, înainte de a se fi săturat să prade, legionarii s-au simțit lezați și agresați și s-au întors fățiș, nu creștinește, în contra Conducătorului statului, cum pompos își zicea Antonescu. Dezlănțuindu-și instinctele joase, au declanșat o rebeliune și un pogrom menite să le defuleze foamea de putere, pofta de tîlhărie și nemăsurata sete de sânge.  

Spiritual? Ei, aș! Carnal!

Dar crima în masă care avea să lase între 120 și 140 de evrei fără viață, măcelăriți în case, pe stradă, la Jilava în pădure și atârnați în cârlige la abator, la Străulești, fusese pregătită din timp. De intelectuali deveniți carnali încă din anii 20, după ce fuseseră rătăciți de ideile ieșeanului AC Cuza, de seducătoare doctrine ale morții propuse de carismatici precum ”Căpitanul” și frustratul filosof Nae Ionescu și de articolele studenților săi străluciți. 

Mihail Sebastian, unul din discipolii lui Nae Ionescu, trădat de mentorul său cum s-au văzut trădați legionarii de către Hitler, dar salvat de la îndobitocire, la pachet, de identitatea sa evreiască și de incompatibilitatea sa funciară cu mentalitățile fasciste și comuniste, avea să descrie, magistral, în 1935, triggerul mental al traiectoriei intelectualilor înregimentați: inși gen Eliade, Noica, Cioran, pe care Eugen Ionescu avea să-i califice drept ”rinocerizați”. 

În centrul personalității lor se situa ispita. Tentația ”căderii la partid”, spre a-l cita pe Belu Zilber evocându-i pe comuniști, era mare. Căci satisfacerea ei venea la pachet cu dispariția oricăror chinuitoare incertitudini. Nu altfel se petreceau lucrurile cu inșii fanatizați și masificați de naziști și legionari. Potrivit lui Sebastian, „se retează...dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire… Corurile, marșurile în cadență și simbolurile vagi, aceste beții psihologice, sunt materia primă a oricărei dictaturi...Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui… Nopțile de chef țin uneori foarte mult în istorie...ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine negreșit”.

Întunericul de după ani și decenii

În 1992, după izbucnirea scandalului stârnit în intelectualitatea românească de Felix Culpa, eseul lui Norman Manea despre înregimentarea și susținerea legiunii de către Mircea Eliade, ca și despre lipsa de regrete a istoricului religiilor pentru infama sa cădere în păcat, s-au scris pagini de eternă rușine despre acest cel mai întunecat capitol al istoriei românești. 

Dincolo de negaționiștii mințind brutal, la minimalizarea (prin comparație cu colaboraționismul comunist, de pildă) a culpei unui Mircea Eliade au pus umărul personalități intelectuale de prim rang. De pildă, Monica Lovinescu. Un gânditor, urmaș de activist, avea să-i absolve în 1992 pe intelectualii legionari de o vină morală, culpa lor fiind, potrivit lui, ”spirituală”. Într-un text de o lipsă de coerență logică remarcabilă, intitulat chiar ”Culpa Spirituală” apărut în Revista 22, Eliade, ca susținător al Legiunii, era comparat cu ”stângiști” occidentali ca Sartre, ca și cum stalinistul filosof (un sinistru adulator de teroriști de pe malurile Senei), ar fi pregătit intelectual un genocid francez, ca studenții lui Nae Ionescu Holocaustul românesc. Comparația era nelalocul ei chiar dacă socialiștii-caviar de la Paris, admirați de un dictator ca Pol Pot, au partea lor de vină pentru construcția genocidalului comunism cambogian. Inșii, ca Eliade sau Sartre, ar fi fost, în opinia autorului, intelectualul care ”se angajează conștient și voluntar în susținerea unor...idei totalitare cât și a consecințelor politice respective. El nu cedează, nu își pleacă fruntea: dimpotrivă, el atacă. El nu e laș, temător, dezabuzat, duplicitar, e, dimpotrivă, curajos...el riscă...”. 

Nu serios? ”Curajos”? Cu o jumătate de veac înaintea apariției acestui text, la 2 ianuarie 41, Sebastian nota în ”Jurnal”: ”Îl întâlnesc azi dimineață pe Cioran pe stradă. E radios. ”M-au numit”. A fost numit atașat cultural la Paris. ”Înțelegi”, zice, ”dacă nu mă numeau,...,trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi...Dar nu m-aș fi prezentat cu niciun preț...Așa totul s-a rezolvat”. Cioran, cu care Sebastian ”nu vrea să fie rău”, e, după cum citim în Jurnal: ”mai mult decât un caz: e un om remarcabil de inteligent, fără prejudecăți și cu o dublă doză de cinism și lașitate, amuzant reunite...”

Gheața inimii și noaptea minții

Dar unde oare le rămăsese creștinismul celor cărora nu li se mai spunea legionari, ci, pur și simplu, ”studenții”, atât de profund contaminase năismul mediul universitar? De ce nu rezistaseră admirații cărturari ca Eliade cântecelor de sirenă distrugând generația sedusă? 

Puțin importă, în capul unora, că se lăsase sedusă! Ce dacă nu rezistase? Românul iartă creștinește. Adesea chiar și pe cei mai veroși, infatuați, corupți și vanitoși lideri spirituali care au pregătit intelectual genocidul. Unii îi iubesc frenetic. Cum oare să te disociezi de ei? Nu riști să distrugi cultura națională? Altora nu le pasă nici de faptul că plagiatorul Nae Ionescu, un asiduu hoț de idei din Spengler, Bergson și alții, își începuse deriva de dreapta din frondă față de un Rege Carol care, pe drept, îl marginalizase. 

Nu sunt ei totuși de admirat? Căci, dixit, cu privire la Eliade, autorul ”Culpei Spirituale” din 1992 (care s-ar deosebi de culpa morală, deși oare ce sunt culpa și răul? Nu categorii morale?): pe intelectualul legionar nu l-a ”caracterizat deficitul voinței, neputința de a urma binelui, fragilitatea alcătuirii interioare, turpitudinea prea omenescului”. Nu! ”Problema” unor intelectuali fanatici n-ar fi fost, conform preopinentului, ”că n-au (avut) puterea să facă ceea ce, în sinea lor, știau că se cuvine făcut, ci că au admis răul în faptă după ce l-au acceptat în cuget!” Unde pui că aceiași cugetători extremiști n-ar fi ”întârziat” involuntar la gară, ratând trenul bun ci, potrivit gazetarului de la Revista 22, s-ar fi ”urcat de bună voie într-un tren care nu putea duce în direcția cea bună”.  

Eroare logică și istorică mai cruntă nu se poate. Falacioasa afirmație sugerează că, în anii 30, Eliade, Cioran et comp ar fi știut că naziștii și aliații lor n-ar fi avut sorți de izbândă. Că erau, chipurile, la curent atunci, aveau aceeași perspectivă și aflaseră din istorie ce știa ziaristul în 1992. Or, germanii celui de-al Treilea Reich, convinși în masă de victoria finală, l-ar fi plebiscitat pe Hitler până la dezastrul de la Stalingrad, în 1943! La fel au crezut Antonescu, legionarii și dascălii cămășilor verzi, dintre care unii, ca Eliade, nu s-au dezis de mișcare și de credința în posibilul ei triumf malgré tout nici după decenii de la capitularea nazistă și înfrângerea catastrofală a României pe câmpurile de bătaie înghețate ale imperiului sovietic.  

Nu mai puțin monstruoasă e amăgirea istoricului comisă de Marta Petreu într-o carte încercând să-i inventeze victimei fascismului, Sebastian, o culpă extremistă pe baza colaborării lui la Cuvântul și a unor vagi mențiuni admirative despre un Mussolini aflat în debutul tiraniei sale, la mulți ani înainte de complicitatea italianului cu Hitler și Holocaustul. Or, presupusul ”derapaj” al tânărului Sebastian avea să se încheie la mijlocul anilor treizeci! 

Când, în 2009, a apărut această carte, diabolic intitulată ”Diavolul și ucenicul său”, părea că istoriografia românească și-ar fi depășit jenantele boli ale copilăriei, grație publicării Raportului Comisiei privind Studierea Holocaustului. Potrivit lui, pogromul „nu a fost un eveniment izolat, rupt de atmosfera opresivă și de persecuțiile tipice din statul național-legionar, ci punctul culminant al evoluțiilor evenimentelor”. Adevărat. Dar unde nu e inimă, nici cap, vai de mâna care scrie. Și de urmașii victimelor și făptașilor din ianuarie 41.  

În 2012 se umplea de rușine Dan Șova cu negaționismul său afișat ca ministru al guvernului Ponta. Iar în 2020 a ajuns în Parlamentul României, cu un scor aiuritor, un partid despre care istoricul Madalin Hodor, sagace observator al joncțiunii și cooperării legionaro-securiste care au marcat regimul național-comunist și pe intelectualii formați în epoca lui, are avizate cuvinte și opinii de articulat. Că n-ar trebui să fim surprinși de apariția lui. Că e un amestec de filoane, între care și ”revenirea discursului legionar”. Una care, după cum sugerează cercetătorul de la CNSAS, fructifică ”germenii ideilor legionare sădite de intelectualii anilor 90”. Care, formați în comunism, "au preluat necritic ...literatura interbelică, ideile lui Noica, Vulcănescu sau Nae Ionescu, deși știau unde duc toate acestea". 

Despre vecini și urmași

21 ianuarie 1941, Mihail Sebastian, Jurnal: Revoluție? Lovitură de stat? Sâmbătă noaptea a fost asasinat pe Bulevardul Brătianu un maior german,...Ieri a apărut un decret care desființează comisarii de românizare...După masă am aflat că generalul Petrovicescu a fost înlocuit la Interne...După 10 seara un manifest studențesc cerea; 1) îndepărtarea (subsecretarului de stat de la Interne) Rioșanu...învinuit a fi unealtă anglo-masonică. 2)revenirea lui Petrovicescu. 3) guvern pur legionar. 

Sau, precizez eu după opt decenii: un guvern pur ”studențesc”.

22 ianuarie 1941, M.S., Jurnal: Singur. Telefonul întrerupt. Aș vrea să-i pot spune mamei un cuvânt. Aș vrea s-o aud vorbind. Mă gândesc prin ce clipe de spaime trec ei acolo...Se trage mereu. Se aud puști, mitraliere, lovituri de tun....

23 ianuarie 41, M.S. Jurnal: Toată noaptea au continuat mitralierele și tunurile...

24 ianuarie 41: Pe locul (din fața unui bloc înalt de pe Calea Victoriei, n.m.) unde a căzut ieri un soldat...ardeau lumânări...Trecătorii se opreau și întrebau ce este...Un biet bâlbîit, cretin, povestea cum...”o jidoavcă a tras cu revolveru, uite din blocu ăsta, de pe acoperiș, aseară ș-a împușcat un plotonier”...Mă uit bine la oamenii care-l ascultă. Nu e unul care să nu creadă.

25 ianuarie 41, MS, Jurnal: Cioran îi spunea ieri lui Belu că...”Legiunea se șterge la cur cu țara asta! Cam același lucru îmi spunea Mircea în momentul represiunii (Armand) Călinescu: ”România nu merită o mișcare legionară”. Pe vremea aceea nimic nu-l satisfăcea decât dispariția totală a țării... 

29 ianuarie 41, MS, Jurnal: Un mare număr de evrei au fost uciși în Pădurea Băneasa și aruncați - mai mulți goi - acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executați la abator...Și unii și alții înainte de a fi uciși, au fost probabil groaznic mutilați. Fratele lui J. Costin abia a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri...

Și unde era Creatorul, între făpturile Sale prinse în vârtejul acestui asasin delir? 

Salva pe cine putea. La 29 ianuarie, Mihail Sebastian, nota eliptic: ”Sunt cazuri de scăpare miraculoasă. (Scriitorul Felix) Aderca, picat cu o candoare aproape comică în Strada Burghelea 3. într-un cuib (legionar) la ușa căruia a sunat ca un cetățean pașnic, venit să ceară informații! A fost liberat de acolo seara, bătut, dar viu! când alții, în același loc, fuseseră uciși...Mircea Beiner...dus la Băneasa, împușcat în ceafă și lăsat acolo în plină noapte, pe zăpadă, mort - pentru ca, spre dimineață, să se trezească de frig, în mijlocul câtorva sute de cadavre, între care numai el și încă trei fuseseră incomplet uciși”.

Sute de cadavre? Nu s-a estimat totalul victimelor evreiești ale Pogromului din București la un număr situat între 120 și 140? Evrei refugiați în București fără familii n-au fost toți contabilizați. 

Iar apoi, nu intraseră zilele în sac. Mai era timp de omorât. Pogromul de la Iași, următorul capitol al Holocaustului din România, abia urma să fie declanșat. La fel, omorurile în masă de la Odesa, din Bucovina, Basarabia și Transnistria. Împușcarea, de către nemți, a zecilor de mii la Babi Yar. Ca și gazările din Sobibor și Maidanek, de la Treblinka, Bergen-Belsen, Auschwitz și din celelalte lagăre de exterminare. Unde D-zeu își ascunsese fața de poporul Său. 

Întrebări, constatări și temeri actuale

Din vina cui Și-a ascuns fața? Unii au spus: a Lui! Dar cum să nu Și-o ascundă când s-au dezlănțuit ”îndrăciţii” popoarelor? Când s-a văzut abuzat ca alibi de genocid? 

Vladimir Tismăneanu scrie despre ”îndrăciții rebeliunii legionare și antisemitismul lor obsesiv, codificat in religie politică, (care) a dus în masă, militarizarea carismei, cultul liderului providenţial...ca mântuitor, martir, erou, arhanghel sacrificial. În egală măsură, (despre) romantizarea trecutului, sacralizarea “gliei străbune”, a brazdei și a paloșului, arhaism, nativism, autarhism, fundamentalism xenofob, rasism. Plus ritualuri iniţiatice cu torţe si jurăminte de răzbunare, procesiuni mistice, făgăduinţe mesianice în numele “sfintei tinereţi legionare”. Legionarismul nu a fost o marfă importată. A fost fascismul românesc...Crezul legionar era unul totalitar: Individul trebuia să accepte orbește “porunca vremii”, să defileze, să îngenuncheze... Prin exaltarea omorului purificator, prin glorificarea asasinatelor “izbăvitoare”, a fost opusul creștinismului ca religie a iubirii și a compasiunii. Asemeni proiectului antropologic comunist, revoluţia legionară urmărea...plăsmuirea Omului Nou. Omul în uniformă, gata să ucidă”.  

Zic eu, privind în jur, cu o întârziere de opt decenii. Între timp și-o fi dezbrăcat-o. Pozează poate în civil, se dă eventual chiar progresist, religia fiindu-i, ca a naziștilor și comuniștilor, atee. Dar pofta de-a ucide ce nu e ca el: om, moștenire Divină, Cartea, libertatea și civilizația, pare, vai, să-i fi rămas intactă.