„Înțeleg că oamenii s-au săturat să citească acele povești oribile, dar războiul nu s-a terminat” (Presshub.ro) | Vocile celorlalţi | DW | 17.08.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Vocile celorlalţi

„Înțeleg că oamenii s-au săturat să citească acele povești oribile, dar războiul nu s-a terminat” (Presshub.ro)

Dasha are 17 ani. Vrea să vorbească despre zilele din subsolul unui bloc din Odesa, de drumul de 34 de ore până la Chișinău, de Vanya, prietenul dintr-o tabără care a pierit de ieri pe azi, pentru că simte că lumea uită.

Ucraina război Odesa

Bloc dintr-un cartier din Odesa distrus de rachetele rusești

„Parcă lumea nu mai vorbește ca în primele zile despre război”, îmi spune Dasha, care petrece mult timp pe rețelele de socializare. Caută vești din țara ei și vorbește cu tineri din toată lumea, mai ales Spania și China, în încercarea ei de a învăța spaniola de care tocmai s-a apucat și de a-și exersa chineza, pe care o studiază de ceva vreme.

„Înțeleg că oamenii s-au săturat să citească acele povești oribile, dar războiul nu s-a terminat. Vorbesc cu oameni din Spania și, când aud că sunt din Ucraina, îmi zic: «serios, sigur nu e gata războiul?»”.

„Nu știam cum se întâmplă un război, acum știm”

Dasha, pe numele complet Daria Tsnsienko, a venit în România pe 17 aprilie, alături de mama sa, Anna, și de sora de 14 ani, Alevtina, iar cele trei se numără printre cei aproximativ 2.000 de refugiați ucraineni care își fac din Sibiu o casă temporară (neoficial, estimările ar ajunge la 5.000). Pentru ea, dimineața zilei de 24 februarie 2022 a început obișnuit.

Se pregătea de școală, când a intrat în cameră mama ei și i-a zis că a început războiul.

„Credeam că glumește, cum ar putea un război să înceapă în 2022, e imposibil”, își amintește Dasha. A deschis telefonul și a citit știrile de pe Instagram, despre explozii și cozi de mașini cu oameni care plecau.

„După aia am luat o pătură și m-am pus pe pat, am vrut doar să dorm iar. Părinții mei se uitau la știri și nu știau ce să facă, pentru că mulți oameni ziceau că e prea târziu să mergem undeva. Să mergem la rude din alte orașe era prea periculos, poate erau tancuri pe stradă, armata rusă nu știam unde e, poate ne invadează pe apă, pe pământ. Nu știam cum se întâmplă un război, acum știm.”

Citește și: Băile Homorod, în paragină după ce s-au investit 10 milioane de euro din bani europeni

Întrucât locuiau într-un apartament expus, de la etajul 9, au decis totuși să plece la o mătușă, unde sperau să fie mai sigur, însă ambulanțele și mașinile militare de pe stradă i-au speriat.

„Am început să ne interesăm dacă sunt subsoluri sau buncăre în zona noastră”, iar cei patru s-au dus acolo alături de bunică, cățelul Tedy, un spitzel, și o mătusă.

„În subsol erau mulți oameni cu copii și animale, nu era curat, era frig și toată lumea era speriată. Era o bucată de lemn pe care au pus-o pe jos și au luat pături de acasă și acolo au stat copiii și bătrânii. Toată lumea verifica știrile”, își amintește Dasha, care în timpul ăla a ținut legătura pe telefon, cu prieteni cunoscuți în tabere din diferite orașe ucrainene.

„Am avut și prieteni în Rusia. Mi-a scris cineva, «Dasha, ce faci?», i-am zis că sunt la subsol, că am prieteni care au văzut rachete, că sunt speriată. Iar el mi-a zis să aștept puțin, că Putin o să facă lucrurile bine, că o să ne salveze de naziști.

Știu că propaganda e mare acolo, dar nu știu cum pot oamenii să nu vadă adevărul, e nebunesc”, spune Dasha care, înainte, nu era preocupată de politică, dar a fost foarte supărată când Crimeea a fost anexată. Apoi Luhansk și Donetsk.

De atunci, spune că părinții ei au încercat să vorbească mai mult ucraineană, chiar dacă în Odesa predominantă e rusa. Deși îi plac, nici artiști ruși nu mai ascultă acum.

După patru zile la subsol, mama Dashei a decis că e mai bine să meargă în satul Tatarbunar, unde locuiesc părinții ei. Sperau că acolo o să fie mai bine, mai sigur, mai liniște. Au stat acolo aproape două săptămâni, timp în care nu au scăpat de sunetul ambulanțelor.

Apoi, o fabrică cu chimicale din apropiere a fost bombardată, iar mama a decis că e momentul să plece din loc, spre Republica Moldova, chiar dacă bunicii nu au vrut să părăsească casa unde aveau animale, grădină și găini.

Alături de ei au rămas și Tedy și mătușa.

Nu au fost singurii din sat care au decis la fel, astfel că, un drum de 6, 7 ore cu mașina, din regiunea Odesa și până la Chișinău, s-a făcut în 34 de ore. După ce le-a condus până la granița cu Republica Moldova, tatăl lor s-a întors în Ucraina.

„Ochii oamenilor din Irpin, Harkov sau Mariupol nu mai arătau ca cei ai oamenilor din Odesa”

Au stat în Chișinău aproape o lună de zile, iar încă din primele zile, toate trei au început să facă voluntariat la un depozit de alimente și obiecte pentru refugiați. Dasha își amintește că erau mulți voluntari, și mai mulți refugiați, că era frig, că uneori era greu, dar nu putea sta fără să facă.

A întâlnit acolo oameni veniți din Mariupol, Harkov, Irpin, mulți dintre ei supraviețuitori la rachete și dărâmături.

„Erau alți oameni, ochii lor nu mai arătau ca cei ai oamenilor din Odesa.”

A vorbit puțin cu ei, însă nu le știe poveștile. Știe doar că aveau la ei documentele, fără haine sau bani.

Tot la Chișinău, Dasha a trăit probabil cel mai urât moment din toată experiența de până atunci. Într-o zi, de pe un grup pe Viber, a aflat că Vanya, un prieten din Harkov, mai mare decât ea cu un an și pe care îl întâlnise într-o tabără de vară, „e mort din cauza rușilor”.

„Cum adică un apartament gratis pentru ucraineni? E imposibil!”

Chișinăul a fost una dintre destinațiile spre care s-au îndreptat cele mai mari valuri de refugiați ucraineni, iar Dasha a văzut cum un apartament care până atunci ar fi putut fi închiriat cu 300 de dolari pe lună, în câteva zile s-a dublat la preț. E și unul dintre motivele pentru care familia sa a decis să meargă mai departe, spre România.

„Eliza, prietena mea cea mai bună, venită înaintea mea în România, a scris pe un grup de noi, iar Eugene Vovk, care ajută refugiații ajunși în Sibiu, a găsit un apartament pentru noi trei, gratis. Nici nu-mi venea să cred, cum adică un apartament gratis pentru ucraineni? E imposibil!”.

Îmi spune că, de când au ajuns aici, încearcă să păstreze o rutină: trezit, mic-dejun, mai vizitează Sibiul, mai face voluntariat, împreună cu sora sa, la Centru de Primire și Distribuire Donații din Cisnădie, organizat de Sorin Boica, care e neobosit în ajutorul dat ucrainenilor din județ.

Aici a cunoscut-o pe Anca, voluntară și ea, care a dus-o pe Transfăgărășan, și care, uneori, le aduce din propria grădină, cartofi și castraveți.

„Românii au fost foarte buni cu noi. Odată, am mers la farmacie și aveam nevoie de medicamente, că sora mea avea niște probleme. Am vorbit puțin în engleză și ne-au dat gratis! Wow, chiar se întâmplă?!”.

Are prieteni răspândiți și în Bulgaria, care îi povestesc că acolo sunt mulți pro-ruși și nu le e atât de bine.

Ne plimbăm spre strada principală din oraș, când Dasha îmi povestește toate astea, și mai că o entuziasmează concertul de muzică metal care se ține timp de trei zile în Piața Mare a Sibiului. Însă își amintește repede că nu ar putea să meargă nici dacă și-ar permite biletul.

Și ea, și sora, și mama evită cât pot locurile cu muzică puternică în boxe și jocurile de lumini. I s-a întâmplat să o ia panica cu câteva săptămâni în urmă când, duse de Anca de la centrul Cisnădie, să facă voluntariat în cadrul maratonului Sibiu, au tresărit auzind bubuitul de start de la începutul cursei.

Citiți articolul integral pe Presshub.ro.