Întru resuscitarea unei democraţii în agonie

A sufoca democraţia, detestată de cleptocraţi şi de clientela lor handicapată de libertate şi de  impulsuri sado-masochiste şi pervertită de mentalitatea autoritară nu ridică obstacole insurmontabile. E prea uşor să confunzi democraţia liberală fie cu dictatura majorităţii, fie cu o platformă de lansare a viitoarei tiranii, prin suprimarea drepturilor celor mulţi sub pretextul apărării celor puţini. Iar dacă spaţiul supus intoxicării ei e marcat, precum cel românesc, de stupiditate ultranaţionalistă şi de obscurantism religios, gâtuirea democraţiei se va produce şi mai lesnicios.

Dar, deşi descurajaţi de frica de adepţii numeroşi ai dictaturii, de teama aportului la tiranie al sărăciei extreme şi de spaima unei emigraţii slăbind considerabil segmentul democratic al societăţii, românii n-au motive să arunce prosopul, fatalist, abandonând o încleştare în care pot învinge decisiv. Cele trei decenii scurse de la prăbuşirea imperiului comunist şi schimbările social-economice şi politice pe care le-a generat tranziţia n-au rămas fără un efect benefic asupra compoziţiei societăţii româneşti. Tot mai europenizaţi şi occidentalizaţi, tot mai dispuşi să părăsească statutul de veşnic asistat, din ce în ce mai mulţi românii şi-au manifestat în ultimii doi ani regretul pentru vremelnica orbire politică şi absenteismul de la ultimele alegeri parlamentare, angajându-se în fel şi chip.

Sute de mii au ieşit în stradă, înfruntând geruri năprasnice şi represiunea jandarminerilor, spre a protesta împotriva demantelării statului de drept. Nu puţini expaţi i-au suţinut, revenind din străinătate, doar spre a amplifica manifestaţiile şi a le conferi forţa frânării elanului cu care cleptocraţia pune pe butuci independenţa justiţiei şi statul de drept. Alţii s-au activat şi dinamizat protestând inventiv, eficient şi cu debordant umor în reţelele de socializare. 

Era previzibil ca succesul acestor acţiuni şi proteste să fie limitat. L-au redus sensibil nu doar neruşinea şi ticăloşia abrazivă, precum şi rezistenţa insolentă la protest ale unui regim neototalitar pur şi dur, căruia, deşi refractar la orice imbold critic, prea mulţi i-au acordat prea multă vreme, după OUG 13, nemeritate circumstanţe atenuante. Care s-a văzut, vai, iertat de unii, sau acceptat chiar ca aliat, între altele în referendumul privind familia, deşi începuse să vehiculeze paranoice teorii conspiraţioniste gen statul paralel, decapitase DNA şi amorsase rapida politizare a justiţiei.

Protestele s-au văzut contracarate şi de certurile interne, iscate de invidii şi vanităţi în sânul opoziţiei şi rezistenţei româneşti, dar şi de contratimpul internaţional al derulării lor. Demonstraţiile menite să salvagardeze statul de drept românesc, punând capăt regimului Dragnea şi cleptocraţiei, care se confundă cu distrugerea drepturilor democratice, s-au desfăşurat în condiţii deosebit de nefavorabile. Manifestaţiile au avut loc într-un cadru naţional întunecat de mefienţă şi vrajbă şi într-unul european marcat de zâzanii similare şi de ascensiunea irepresibilă a iliberalismului. Şi de unde era să vină ajutorul necesar combaterii putinizării şi erdoganizării României?

Dintr-un Occident luptând din greu, cu sine, spre a se replasa pe linia de plutire după deceniile dizolvantei şi autodizolvantei propagande ruseşti, ale urii de sine, ale relativismului, progresismului dogmatic, ale corectitudinii politice şi sinucigaşelor ideologii identitare? Ale unui împăciuitorism  nu mai puţin autodizolvant, nu mai puţin sinucigaş, practicat faţă de tiraniile şi terorismele fasciste, comuniste şi islamiste? Sare pe rană au pus şi unilateralismul şi contradicţiile izolaţionist-internaţionaliste ale administraţiei Trump, şi Europa iraţional multilateralistă, împuţinată, anemică şi angrenată într-un Brexit lipsit, aparent, de orice soluţii bune. 

În fine, antidemocraţia regimului Dragnea e susţinută, indirect, nu doar de cretinismul adepţilor dictaturii şi de antieuropenii încurajaţi de propaganda rusă, ci şi de nădejdile futile ale unor români de bine. De speranţele zadarnice ale celor care cred că ar mai fi loc de întors şi timp de recriminări.

Care, deşi informaţi, graţie unor observatori sagaci, de ani de zile, că n-au a se aştepta la ajutor extern în confruntarea cu restauraţia ceauşistă şi refeudalizarea ţării, continuă să mizeze pe miracole.

De preferinţă externe. Şi îşi închipuie, spre paguba lor, că-şi pot da frâu liber prejudecăţilor, vituperându-i aiurea pe românii care chiar s-au pus pe treabă şi luptă cu succes în contra obscenităţii pesediste. Spre exemplu pe promotorii boicotului referendumului. Spre exemplu pe Cioloş. Or USR şi campania #fărăpenali, deşi singurele victorii palpabile, obţinute de opoziţie din 2016 încoace, sunt boicotul referendumului, campania #fărăpenali şi coagularea formaţiunii lui Cioloş.

Ce înseamnă întârzierea refacerii democraţiei? Creşterea exponenţială a dificultăţilor înlăturării unui nou regim totalitar, care, o dată consolidat şi cu justiţia şi structura instituţională a statului distruse, va beneficia de ajutoare informaţionale de-o eficienţă fără precedent pentru perpetuarea sa, aparent democratică. De pildă de instrumente ca "dark ads", secreta publicitate din reţele, care pare să fi înclinat balanţa pentru Brexit şi va mai întoarce pe dos multe procese electorale.

Repet. A venit timpul reconcilierii, unirii, reorganizării şi redinamizării forţelor democratice româneşti. E indispensabil ca adepţii unei Românii europene, dotate cu justiţie, stat de drept şi libertăţi civice şi politice veritabile să înţeleagă esenţialul.

E imperativ să priceapă că nu-şi pot permite să budeze lupta pentru libertate, retrăgându-se, snobi şi mofluzi, în turnurile de fildeş în care, complexaţi şi striviţi politic, intelectual şi moral de înfrângere, s-au reclus perdanţii creştini ai referendumului de la 6 şi 7 octombrie.

Trebuie neapărat să realizeze rapid că pasivitatea e autodemolatoare. Că e sinucigaş să aştepte următoarele alegeri ca să le întindă mâna celor ce n-au vrut să lase PSD să obţină, de dragul unor prezumţii dubioase, o nemeritată victorie suplimentară prin aberantul plebiscit privind familia.

Şi că e vital să treacă urgent la salvarea democraţiei româneşti, agonizând spânzurată de aparatele, parţial defecte, de la care tocmai o decuplează regimul Dragnea.