Între sentimentul naţional şi naţionalism

Dacă sentimentul naţional a creat opere şi capodopere, a desăvîrşit oameni şi caractere, dimpotrivă, naţionalismul a mutilat tocmai izvorul viu al acelor opere şi capodopere şi a sluţit tocmai acei oameni şi caractere.

Sentimentul naţional a lucrat tot timpul în folosul omului şi comunităţii, pe cînd naţionalismul a exploatat deopotrivă şi omul şi comunitatea.

Mă tem că şi de aici ni se trage una din dificultăţile majore ale ultimelor decenii, şi anume dificultatea de a vorbi cinstit unii cu alţii, ori de a comunica ceva public.

Să fiu mai explicit: avem de pildă şi acum, după 20 de ani, dificultăţi majore în a califica şi a numi într-un fel momentul istoric decembrie 1989.

Suntem în principiu de acord că atunci România a traversat un „moment istoric”, însă îl numim fiecare după cum l-am perceput sau după cum l-au numit alţii pentru noi: „revoluţia din decembrie” e formula oficializată de FSN şi adoptată de adepţii fesenismului; „lovitura de stat” e formula opoziţiei anilor 90 şi a susţinătorilor acesteia; cei care mimează obiectivitatea, altfel spus, cei care nu vor să se implice în nici un fel, nici măcar prin cuvinte, spun „evenimentele din decembrie”.

Şi cu asta am lăsat deschis, pentru generaţiile viitoare, încă un capitol dramatic al istoriei noastre.

După ce Corneliu Vadim Tudor şi partidul său nu au mai intrat în parlament, i-am auzit pe mulţi jubilînd, aplaudînd, lăudînd maturizarea electoratului român, într-un cuvînt, i-am văzut triufători ca în faţa unei mari izbînzi, nu doar personale, ci şi a societăţii româneşti.

Pe ceilalţi, pe cei înfrînţi, am avut mai rar ocazia să-i aud, însă pot bănui cîte lacrimi au curs pe reverele costumelor lor, care numai naţionale nu erau.

Aceeaşi bucurie, inclusiv din partea unor intelectuali respectabili, am putut-o constata şi în faţa eşecului răsunător al lui Becali şi al partidului său – naţionalist pur-sînge şi acesta din urmă. Morala, la prima vedere, ar fi aceea că într-adevăr electoratul român s-a maturizat, adică s-a săturat de demagogie şi promisiuni deşarte.

Şi totuşi, după părerea mea lucrurile nu stau deloc aşa. Sau, oricum, naţionalismul de mucava e departe de a fi pierdut mare lucru prin rămînerea în afara parlamentului a unor Vadim Tudor sau Gigi Becali. Tot astfel cum, prin activismul celor doi, sentimentul naţional nu a avut nimic de cîştigat, ci dimpotrivă.

Cum spuneam la început, numesc „sentiment naţional” ceea ce face să ne desăvîrşească, pe noi şi comunitatea în care trăim, fără ca pentru aceasta să fim încartiruiţi, chemaţi la arme în războaie care nu sînt ale noastre, ci ale ideologilor şi oamenilor politici avizi de putere.

Cînd sentimentul naţional e îmbrăcat în uniformă, atunci el îşi pierde forţa creatoare şi devine naţionalism. Adică o cruciadă, fie şi doar verbală şi găunoasă – cum se petrec lucrurile la noi – împotriva a tot ce nu intră în tiparele noastre, prestabilite şi eterne.

Nu puţine sînt situaţiile în care în şcolile dar şi în familiile noastre nu sentimentul naţional este cultivat, adică nu admiraţia pentru un tablou ori recunoştinţa pentru o mare personalitate a culturii, ci „mîndria de a fi român”.

Iar dacă într-o astfel de situaţie un elev ar avea îndrăzneala, sau curiozitatea, să-şi întrebe profesorul pe ce se bazează „mîndria de a fi român”, sînt aproape sigur că elevul ar fi catalogat drept „impertinent” şi ar fi dat afară din clasă.

Asta nu înseamnă că nu avem cu ce ne mîndri, eu nu spun acest lucru. Dar am convingerea fermă că profesorul nostru are un singur răspuns: „mîndria de a fi român” se întemeiază pur şi simplu pe faptul că sîntem români. Că „sîntem aici de două mii de ani”. Punct.

Aceasta cred eu că este esenţa naţionalismului nostru, adică lipsa lui de orice întemeiere conştientă şi responsabilă.

Şi cum lucrurile fără întemeiere la noi au o longevitate ieşită din comun, naţionalismul românesc va dăinui şi el, cu sau fără Vadim, cu sau fără Becali.