Între două sau mai multe revoluţii

Huliganii au, uneori, prostul obicei de nu se mulţumi cu faptul că deranjează rău, ci de a părea, de câte ori vexează lumea, longevivi. Poate chiar veşnici, precum evreul rătăcitor. Cu atât mai iritanţi sunt când se ivesc fără să-i chemi în epoci de modernizare, dificile, identitar, şi îşi asumă mândri ce li se impută.

De pildă Mihail Sebastian. Brăileanul avea să dea seamă de condiţia sa huliganică în 1934. Stârnise anterior, cu o carte despre destinul şi opţiunile deplorabile ale migrantului iudeu un "shitstorm" furibund avant la lettre. Exalările sale aveau să învăluie periodic şi să persecute în răstimpuri regulate, cultura dâmboviţeană. În plin aplomb al obscurantismului occidental, năismul o învăţase temeinic a-l defini pe român strict etnic-religios şi de a-l exclude categoric pe minoritar din ea. 

Călcat de camion, în 1945, Sebastian nu şi-a putut ţine promisiunea de a emigra şi a ne da, ca evreu-român-dunărean, cum se simţea, o a doua serie de opere, de această dată dintr-o ţară mai puţin torturată de obsesia alogenului. Nu mai puţin enervanţi sunt inşii cu identităţi neclare, când, forţaţi de comunişti să emigreze, mai au tupeul rar nu doar de a se întoarce, fie şi contre coeur, ca Norman Manea, în 1996, ci şi de a-şi afişa cu mult orgoliu condiţia huliganică. Şi, de a continua, concomitent, să scrie în româneşte. Ori de a da la rigoare sfaturi, dacă li se cer.

Bazându-mă pe experienţa lor pot afirma, cu oarece acurateţe cred, că, struţocămilă culturală părând etern a fi, n-am mai nutrit iluzii excesive de a obţine înţelegere pentru hotărârea mea de a mă întoarce în decembrie 89. Am relatat atunci, ca jurnalist occidental, despre "jos Ceauşescu". Am continuat să mă las înjurat, scriind nesmintit în următoarele decenii, despre chestii româneşti. La întrebări mai insistente cu privire la mobilul implicării mele m-am mulţumit să replic evaziv. Şi să-mi şoptesc în barbă observaţia, huliganică desigur, că, dat fiind modul în care începe să-şi poarte ţara în traistă, la subsuoară, oricare migrator devine, din clipa în care-şi părăseşte patria, un pic evreu. Şi că, prin jalea iscată de comunism, a crescut net, cu nişte milioane de „transfugi”, cota parte a românilor la familia naţiunilor alcătuind un nou popor ales. Poporul emigranţilor.

În răstimp, naţiunea părăsită şi regăsită, după căderea ceauşismului, prin revederi periodice, a celor plecaţi cu grupul consumatorilor de salam cu soia, a emigrat ea însăşi din fosta ei condiţie de popor captiv. S-a autoeliberat? Ori s-a văzut, în parte eliberată, ca din robia egipteană? Iluziile n-au supravieţuit prea mult. Neamul românilor a continuat să sufere în pustiul postcomunist de parcă ar fi fost condamnat să fie pregătit prin chinuri şi blesteme pentru o mare încercare revelatoare în genul revoluţiei civilizatorii din Sinai. Şi emigrările şi fuga de destinul său incert s-au perpetuat, cu medicul şi căpşunarul, omul de ştiinţă, profesoara, cu asistenta, şoferul şi cocota simplă sau de lux, îmbogăţind viaţa socială şi economică occidentală.

Emigraţia generalizându-se şi îngroşându-i-se rândurile, iar emigrantul devenind un fenomen peren, bizara struţocămilă multinaţională a prins contur, şi-a închegat carnea şi oasele şi a revenit acasă mai abitir decât oricând prin chat. Odată cu netul globalizat, cel dus care insistă supărător să nu se mulţumească doar cu fiţe şi cu patria de adopţie, s-a conectat cu şi mai mare înverşunare. E hotărât să se menţină empatic, iar nu străin de încercările politice, prin care trece, periodic, partea rezidentă în geografia originară a neamului.

Atâta doar că nu-i mai pasă mult de apartenenţe, definiţii şi aderări ce le par decisive compatrioţilor din ţară, deşi-s riscante, poate false şi aprig contestate. La sfaturi agasante să renunţe nu e dispus ori nu prea poate. Omul iubeşte ţara şi când ea nu îl mai vrea defel. Sâcâitorul orgoliu al emigrantului cu fundul în două sau mai multe luntri pare nul doar dacă a eşuat. Al celui nu mai puţin sâcâitor, care, caz rar, a reuşit în vest fără să taie fie şi vremelnic punţile, cum a fost sfătuit, este să ştie, între două revoluţii româneşti, mai bine decât alţii, ce-i de făcut. Căci a văzut şi a învăţat mai multe decât acel „sărăc la care nici boii nu trag”. Ca Moise cel trădat de ai săi şi nevoit să fugă din Egiptul natal înainte de a fi silit să se întoarcă să-i ajute, va înţelege însă, vai, că nimeni nu-i prooroc în ţara lui, indiferent cât zel depune în scoaterea ei din bucluc. Şi că, în timp ce în jur se schimbă, parcă, totul, constant rămâne faptul că el, unul, nu mai e acasă nicăieri.

În ce priveşte eterna „Jormanie” a lui Norman Manea, un soi de „Românica” personală a huliganicului scriitor româno-american, chinurile obţinerii de libertate şi de metamorfozare a ei în stat de drept se prelungesc. Spus altfel, în România lui „Dragnea über alles”, se perpetuează la domnie pesta roşie. Bubele negre se mai prefac din când în când că abandonează timona, ascunzându-se pe la televiziuni şi site-uri securiste. Dar boala care tot împinge hoţii şi criminalii să degreveze temniţele spre a popula guvernele şi parlamentul, pe intelectuali la rinocerizare, iar oamenii să emigreze, revine şi ameninţă să se prefacă în pandemie. 

Între timp, cu ajutorul lui Putin, s-a molipsit o lume întreagă de naţionalism şi boală pe migranţi. Zidurile, inclusiv şi mai ales cele mentale, se înmulţesc şi ele ca şi ei. Românilor rămaşi pe loc li se rezervă foamea de dreptate şi mândria de a dispune de o democraţie mai originală decât oriunde şi oricând.

Rămas obsesiv cu ochii pe ea, antipaticul migrant empatic învaţă multe, nu însă lecţia hotărâtoare, de a lăsa ţara în durerea ei. Nu învaţă să dezerteze de la ce crede în stupiditatea lui a fi datoria sa huliganică de a lupta în contra ciumei, fie şi fără iluzii mari, până ce piere. Pe stradă, la nevoie, pe ger năprasnic, alături de sute de mii de huliganici potenţiali migranţi.