Într-o ţară în care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea

CSM nu are o reputaţie perfectă nici în opinia publică românească, nici la Bruxelles, dar acest lucru nu înseamnă că se înşeală de fiecare dată. CSM i-a protejat în trecut pe unii magistraţi acuzaţi de corupţie sau pe unii foşti informatori ai Securităţii şi, în atâtea rânduri, a adoptat postura unui sindicat preocupat cu negocieri de salarii şi pensii, dar de astă dată spune un lucru adevărat, la care ar fi bine să se reflecteze mai mult.

În scrisoarea de răspuns adresată Preşedintelui Traian Băsescu CSM afirmă că vina existenţei unor arierate, care ameninţă astăzi echilibrul Bugetului de stat “nu e neapărat a sistemului judiciar”.

Preşedintele îi acuzase pe judecători că dăduseră imprudent câştig de cauză acelora, care au acţionat statul în judecată: “De unde scoate Guvernul 9 miliarde de lei ca să-şi arate respectul pentru hotărârile Justiţiei? Poate indicaţi şi sursa, că aşa spune în Constituţie, cine dă, cine afectează bugetul de stat, indică sursa”, încheiase acuzator Preşedintele.

CSM-ul a arătat însă că două treimi din arierate, aproximativ 6 miliarde de lei, reprezintă salariile restante pentru profesori, raportate la perioada octombrie 2008-decembrie 2009, pe baza legii de majorare cu 50%.

Legea fusese votată în toamna anului 2008, înainte de alegeri, cu unanimitate de voturi, fără să se indice sursa de finanţare. Guvernul în funcţiune avertizase că legea este inaplicabilă şi după adoptarea ei a încercat să o blocheze inclusiv printr-o sesizare la Curtea Constituţională, dar Preşedintele Traian Băsescu a sfârşit prin a o promulga.

Actul promulgării legii de majorare a salariilor cu 50% se află împreună cu votul din Parlament la orginea impasului bugetar de astăzi. Toată lumea ştia foarte bine că o asemenea lege este cel puţin riscantă, iar unul dintre liderii importanţi ai momentului, Teodor Stolojan, apucase să spună unei agenţii de presă străine că votul din Parlament era o mare greşeală şi că viitorul guvern va fi nevoit să dreagă oalele sparte.

La Palatul Cotroceni toţi consilierii dezaprobau categoric adoptarea legii, dar ulterior Preşedintele Traian Băsescu acceptase să promulge legea din considerente strict electorale.

Cine îşi asumă acum această greşeală, ale cărei urmări sunt astăzi mai apăsătoare decât în cele mai negre previziuni? Preşedintele Traian Băsescu a recunoscut la un moment dat că promulgarea legii a fost o greşeală, dar a pretins, în schimb, că nu ştia că va urma o perioadă de criză economică.

Dar indiferent de vinovăţiile din trecut, s-ar putea cere astăzi Justiţiei o anumită înţelepciune, un mod mai subtil de cooperare? I s-ar putea oare solicita să-şi gândească misiunea în contextul social mai larg şi să evite absolutizarea juridicului? I s-ar putea pretinde unui judecător să asume, cel puţin în anumite împrejurări excepţionale, perspectiva omului de stat?

E o întrebare dificilă. Dar cu siguranţă că separarea puterilor în stat pretinde ca Justiţia să nu ţină cont de obiectivele Executivului. Dacă Justiţia ar judeca după circumstanţele economiei, nu ar mai fi Justiţie. Şi totuşi, dacă interesele generale ale unui stat o cer, judecătorii nu ar putea fi mai receptivi la circumstanţe?

Preşedintele Traian Băsescu a sugerat de altfel o modalitate prin care justiţia ar fi putut să împace ambele perspective. Ar fi putut pur şi simplu să amâne sentinţele, aşa cum s-a întâmplat cu atâtea alte dosare.

Modul acesta de a gândi este însă riscant, căci presupune o contopire a puterilor statului într-o singură voinţă. În orice caz, dificultatea de a răspunde la aceste întrebări arată că asistăm la o dublă criză.

Pe de o parte e impasul bugetar, dar pe de altă parte asistăm la o criză a democraţiei într-o ţară în care “responsabilii” politici refuză să-şi asume responsabilitatea pentru greşelile lor.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu