Închideți, domle, tot!

E voie să-ți dai voie să fii liber? E voie să-ți dai voie să critici ilustra elită politică și tot mai draconicele ei restricții, zise măsuri anti-pandemie, fără să te plesnească oamenii de bine, acuzându-te că-ți bați joc de viață, de moarte, de victimele virusului, de familiile lor, de datoria solidarității, de bla bla, și chiar și de știință, de stat, de binele comun?

50 dintre cei mai mari actori germani și-au dat. Cum ce? Voie să fie liberi să critice. Și au făcut-o, recurgând la șfichiul zâmbetului ironic. Ori sardonic. Sub titlul ”închideți tot, lockdown forever” au difuzat pe net un lanț de  filme video conținând  înțepături, ironii, zeflemele și luări în derâdere ale celor cu pâinea și cuțitul. Unele binemeritate de autorități, care de un an de zile declară și adoptă, între altele, prostii, cu tot cu cele mai contradictorii și uneori inutile, sau chiar pernicioase și liberticide măsuri anti-pandemie, ratează campania vaccinărilor, dar iscă fără încetare teamă, spaime și angoase. Iar mai nou, propun o nouă înăsprire, una fără precedent în istoria postbelică a Germaniei, a îngrădirilor, o suprimare neegalată în democrația germană, a libertăților și drepturilor individuale și federale.

În ecou, actorii se arată ”încântați” că securitatea a băgat în pământ libertatea, că angoasa e atotputernică, iar panica atotbiruitoare, că  economia ”duduie”, că educația copiilor smintiți de rămasul acasă, de navigatul pe net, de bulimie și de violențele părinților duși cu capul din cauza pandemiei ”face enorme progrese”. 

Karoline Teska se bucură că nu mai are răspunderi, de vreme ce, odată cu corona, mai-marii țării au preluat rolul de ”regizori” ai vieții ei, amplificându-i ”siguranța”, de când îi spun de sus ce are de făcut. Kea Könner e pasămite ”fericită” că s-a închis un magazin de decorațiuni pentru petreceri care a supraviețuit războaielor mondiale, dar a sucombat prin faliment în pandemie. Pentru că, în fond, ”la ce să celebrăm? Suntem net mai siguri fără petreceri!” 

Jeana Paraschiva ne recomandă despărțirea de relațiile care ne îmbolnăvesc. ”Adică de toate”. Căci fără soț și copii devii cea mai bună ”nevastă și mamă. Ce dacă nu mai avem îmbrățișări, sărutări, sex? Doare? Da, dar numai la-nceput”. Căci ”mai bine siguri și sănătoși, decât liberi și independenți”. Peri Baumeister ne demonstrează persuasiv, cu voce caldă, eficiența limbajului pandemic orwellian când oximoronii tâmpeniei sunt articulați cu mâna pe inimă și cu privirea sincerității fixată pe aparatul de filmat. De pildă: pandemia mi-a arătat că ”distanța poate fi apropiere”; că ”singurătatea poate fi comuniune”, ”disperarea, fericire”, iar ”sus - jos”. 

Vicky Kieps ”elogiază virtuțile” singurătății și fricii de oameni, de vreme ce ”nu știi dacă sunt spălați” și ce-ar fi dacă ne-am vorbi ori zâmbi;  căci ne-ar putea, vai, cere ajutor, iar noi vrem să fim siguri și la adăpost, îndărătul unui ”zid” gros ”de reguli”. Deci, ”haide să le respectăm”! Căci poate ”vrem la mare? Mare trebuie să ne fie deci și obediența” față de măsurile anti-corona, ricanează, la rândul ei, Ulrike Folkert. În timp ce Nadja Uhl ”aplaudă” unanimitatea părerilor.

Gianna-Valentina Bauer crede că nu ajunge să ne distanțăm de alții, ci trebuie să luăm distanță și de noi înșine, astfel încât, ”dacă intrăm într-o cameră în care se mai află două persoane, să cerem să iasă din ea tustrei, astfel încât cu minus un om, încăperea să redevină sigură”. Cem-Ali Gültekin relatează cum a început să-i scoale cu noaptea în cap pe copiii vecinilor și ai săi, ca să-i testeze și să poate merge le școală. Dacă li se face rău, se ocupă părinții. Tânăra Katharina Schlothauer se declară etern recunoscătoare. Nu partidului, ci veșnicelor crize. Căci ”în orice criză e o șansă” și ”fără crize n-am mai putea fi recunoscători”. Ce ne-am face prin urmare fără crize? Ne spune Ben Münchow, care a ajuns să nu mai știe sigur mai nimic, nici cine e și, deci, revendică mai-marilor chiar și mai multă securitate. 

Degetul pe una din cele mai purulente și dureroase răni dincolo de pandemie și de victimele ei o pune celebrul Jan Josef Liefers. Care mulțumește din inimă pentru că mass-media ”ține alarmismul unde îi este locul, la nivelul său cel mai înalt”. Avem, potrivit lui, ”voie să fim disperați, dar nu cumva să ne-ndoim” (de lockdownul etern). Tot el le bate obrazul savanților și profesorilor, care ”se ascund” îndărătul premiilor lor Nobel, fiind, culmea, de altă părere (decât obștea, lumea bună, elita politică și mediatică) despre utilitatea unor demersuri restrictive anti-pandemie, impuse de guvern. Liefers cere ”să nu cumva să li se dea platforme” nici lor, nici acelora din presă care ”mai încearcă, în ultima vreme, să revină la judecăți critice”, și trebuie neapărat, urgent, să li spună un nu hotărât.      

Liefers n-a avut de așteptat prea mult. Pișcăturile actoricești au stârnit predictibilul shitstorm și obișnuitele reacții virulent și vehement osânditoare ale culturii anulării și ale ”anulării culturii”, cum i-a zis Andrei Vieru, reacții cerând retractări, umiliri eterne și munți de cenușă în cap. Bătaia de joc a actorilor germani ar fi ”nefericită”, pretinde bunăoară comentatorul politic corect al unui mare cotidian german de stânga și continuă pe un ton de procuror sovietic să condamne faptul că actorii ar "tăcea" despre cei aproximativ 80.000 de morți ai versiunii germane a pandemiei. 

Înregistrările video ar comite, chipurile, potrivit lui, o ”periculoasă greșeală de logică”. Asta, ca și cum toate filmele tuturor celor 50 de actori ar spune același lucru. Peliculele, mai acuză neoinchizitorul formator de opinie al ziarului berlinez Tagesspiegel, ar fi ”confecționate toate la fel”, s-ar preface in corpore că ar susține măsurile anti-pandemie, dar le combat pe calapodul criticilor nonconformiști ai restricțiilor, fiind aplaudate, vai, de fostul șef al serviciului secret intern, creștin-democratul Hans Georg Maaßen. Căruia stânga îi reproșează că e de dreapta. Ce oroare! Ce nesuferit! 

Pe alții îi revoltă tupeul nemaipomenit de a acuza, subversiv, răspânditul panicii de către cei cu pâinea și cuțitul, de a deplânge nivelarea presei și autoritarismul guvernamental! Cum de-au îndrăznit! Câtă impertinență! Ce ”bine” că nu toți actorii germani au aderat la această acțiune de protest! Să le mulțumim! Să le aducem flori docililor? Să ne închinăm în fața lor? Să-i boicotăm pe ceilalți, pe nedisciplinați? 

Dar cum oare, dacă nu mai au spectacole? Iar teatrele rămân închise? Dacă nu mai pot turna vreun film? Dacă s-a pus pe butuci tot ce-și va fi spus cândva și film, și teatru, și artă, și cultură? Dacă după un an de șomaj actorii fac, ori doar se tem să nu ajungă să facă foame? 

E adevărat că în filmele actorilor critici s-a strecurat pe-alocuri și-o mică doză de cinism. Ei și? O societate liberă, deschisă, n-o mai poate suporta? Pare că nu prea o poate. Domnește, nu-i așa, cultura anulării. Care n-a rămas fără efect. Masa înregimentată și exponenții ei, cerând imperativ televiziunilor să înceteze orice colaborare cu prea liberii artiști, a obținut retractările unor actrițe. 

Una a regretat, în plin shitstorm, dacă le-a dat cumva ”apă la moară demagogilor de dreapta”. Despre cei de stânga? Tăcere. Ce afirmase săraca Heike Makatsch, înainte de intempestivele ei păreri de rău? Că dacă ”sună la ușă fiindcă vine pița, nu deschide”. Ca să ne protejeze de virus pe toți. Makatsch a abjurat. A cerut ”iertare celor pe care poate i-a rănit”. Te pomenești că ne vrea iarăși siguri, conformi și conformiști.  

Urmează alții să se căciulească? Să plângă în pumni c-au îndrăznit să fie liberi câteva minute într-un video? Cine? Câți? Poliția gândirii cercetează. Rămâne, oare, de văzut pe cine arestează? De văzut rămâne, sigur, ce mai rămâne, oare, după ce, în numele securității, închidem, domle, tot? Ce mai rămâne deci din judecata critică, din libertatea presei, artei, științei și culturii? Dar din libertatea de a gândi și de-a vorbi? De-a fi?