Încercuiţi de prafurile albe

În calitatea sa de ministru interimar al Internelor, anunţul lui Dan Nica dobândeşte şi mai multă greutate: „Sunt foarte multe şcoli în care traficanţii de droguri se duc şi le dau gratis droguri copiilor, tocmai în ideea de a-i face viitori utilizatori de droguri. Nu cred că este o crimă mai mare decât aceea de a vinde droguri copiilor”. Mulţi comentatori au catalogat această declaraţie ca fiind o strategie de deviere a atenţiei publicului de la problemele din interiorul PSD. Însă, în ciuda acestei ipoteze plauzibile, declaraţia ministrului rămâne în urechiile opiniei publice, astăzi mai puţin interesată ca oricând de temele politice.

Câţi dependenţi există în România?

Afirmaţiile lui Dan Nica sunt susţinute de statisticile Poliţiei Capitalei care spun că în Bucureşti, numărul infracţiunilor de trafic şi consum de droguri a crescut, în 2008 faţă de 2007, cu 4,6%. Acesta este însă doar vârful unui aisberg care îi ameninţă de ani buni, în special pe tinerii din marile aglomerări urbane. În România, Agenţia Naţională Antidrog (A.N.A.) este instituţia care gestionează problema consumului de droguri. O instituţie care nu a reuşit în ultima perioadă să obţină decât rezultate controversate.

Pe lângă nenumăratele conferinţe şi „concerte anti-drog”, A.N.A. nu a mai oferit din anul 2003 o statistică exactă a numărului consumatorilor de droguri din România. Se estimează că ar exista aproximativ 35.000 de dependenţi, dar mai toţi specialiştii susţin că o cifră mai apropiată de adevăr ar fi 80.000. Prevenţia consumului de narcotice este o sarcină a Poliţiei, desigur, însă succesiunea gesturilor terapeutice, care ar trebui să-l poarte pe un dependent spre vindecare, este defectuoasă în România.

Tratamentul?... Ia-l de unde nu-i!

Tratamentul unui dependent este alcătuit din două componente. Prima este dezintoxicarea fizică, care în România poate fi efectuată exclusiv în cadrul spitalelor de psihiatrie. Acest spaţiu nu oferă nici securitatea nici confortul de care aceşti bolnavi ar avea nevoie, cei mai mulţi evitând mediul spitalicesc. În cele din urmă, tratamentul cel mai frecvent oferit este unul aşa-zis „ambulator”, în acest caz, un nonsens medical. A doua componentă, şi cea mai importantă, este supranumită „post-cură” şi implică o dezintoxicare psihologică. Procesul este de durată, necesitând cel puţin şase luni de internare în comunităţi terapeutice izolate. În România a existat o singură astfel de comunitate, formată ca urmare a unei iniţiative private, proiect care din motive financiare a fost închis. Agenţia Naţională Antidrog anunţă de o bună bucată de timp lansarea unui proiect similar în judeţul Harghita, însă nu doar că inaugurarea a fost copios întârziată, dar într-o primă etapă ea va fi dedicată doar dependenţilor de alcool.

Prin urmare, dependenţilor de droguri din România care doresc un tratament profesionist nu le rămâne decât să îşi caute salvarea peste hotare. În acest context, declaraţia lui Dan Nica, în ciuda scopului ei politic, se transformă într-un uriaş semnal de alarmă.