Împărăţia indecenţei

Cum a reuşit puterea de la Bucureşti să propulseze statul român în poziţia de recordmen absolut – nu doar pe Bătrânul Continent, ci mult dincolo de frontierele europene – în cursa pentru titlul de campion în materie de indecenţă morală şi politică?

Simplu. I s-a permis şi a permis (sistemul şi clasa politică fiind incapabile, de ani de zile, să împiedice) adăstarea la şefia guvernului a unui inculpat plagiator, secondat, vai, de alt plagiator. Cel din urmă, iată, mimează „interesul naţional”, dar nu-i decât un jalnic traseist, expert în a tranzacţiona puterea cu sprijinul foştilor stâlpi ai comunismului naţionalist şi ai postcomunismului atotbiruitor.

Ponta s-a văzut autorizat să supravieţuiască la timonă fiindcă opoziţia, în frunte cu „Blaga şi cu Bleaga” cum li s-a spus, nu tocmai neîntemeiat, în varii reţele de socializare, liderilor PNL, alimentează tot mai aprig sentimentul unui blat neruşinat şi nesfârşit cu dregătorii de la cârmă. Şi fiindcă populaţia României nu se arată încă în măsură să se mobilizeze în masă contra stăpânilor împărăţiei indecenţei.

În răstimp, această împărăţie creşte, vai, necontenit. Căci din spate şi din părţi, pe mari cai PSD-işti, înfipţi bine în şei rămase de la activiştii PCR, vin vijelios din urmă, transpartinic, alţi vajnici traseişti – dându-se mai toţi, postfestum, luptători viteji în contra comunismului.

Spre a-şi compensa deceniile de răzgândeli, oportunisme şi laşităţi încearcă să-şi impună apodictic ţopârloşenia unor proiecte ticăloase ori megalomane. De pildă, proiecte în genul re-osândirii stridente, parcă pentru a enşpea oară, a comunismului, spre a se delegitima prima lui condamnare, una credibilă, de către comisia de istorici Tismăneanu, sub Traian Băsescu. Ori gen plantatul unei cruci supradimensionale în centrul capitalei.

Ce e, până la urmă, exercitarea unei rele, a unei indecente guvernări? Indecentă mi se pare orice putere politică total incongruentă cu un temei valoric şi moral. Căci dacă politica nu este pentru oameni, care, lipsiţi de-o scară morală, de libertate, demnitate şi dreptate pentru toată lumea, îşi sar la beregată, precum sub hitlerism sau comunism, pentru cine va fi? Rea mi se pare, prin urmare, orice guvernare ce-şi abandonează, în politică, busola, nordul axiologic şi moral, în numele unor doleanţe, interese, idealuri, sau al unui "pragmatism" necontrolat de norme etice şi raţionale,

În acest context, "obscenitatea publică", spre a relua termenul lui Andrei Pleşu, manifestată, între altele, la Bucureşti, de persistenţa la timonă a premierului sau de prezenţa în Parlament a unui număr neobişnuit de mare de neaveniţi, penali, isterici, mitocani, nu-i izolată şi nu-i solitară.

Afirm chiar, cu tărie, că parte din mocirla dâmboviţeană, creată, parţial, de lipsa de ştiinţă şi bună cuviinţă a electoratului îndoctrinat de tembeliziunile înregimentaţilor, ar fi fost de mult înăturată, dacă atenţia generală n-ar fi fost monopolizată de alte riscuri. De crize peste crize confruntând indecenţa mai atenuată, dar mai pernicioasă a altora mai mari şi mult mai tari, din Europa şi din lume. Care, dacă n-ar fi obsedaţi de refugiaţi şi Siria, centrul unui conflict întâi local, devenit regional, şi-acum global, ar fi oripilaţi de baletul politic sulfuros ce-a acaparat de ani şi ani scena bucureşteană.

În cauză e elita politică de la Bruxelles, Berlin şi, last but not least, din Washington. Ea n-a înţeles ori nu e-n stare să explice lumii libere nici după cincisprezece ani de la atentatele asupra turnurilor gemene, la un deceniu de la caricaturile daneze şi la jumătate de an de la Charlie Hebdo, că nu există scurtături spre supravieţuirea democraţiilor. Care se văd ameninţate de un nou tip de totalitarism fascistoid (mai mult decât de comunism) ce se prefigurează a fi mai longeviv nu doar decât hitlerismul, ci şi decât sistemele avându-şi obârşia în leninism.

Căci noile mişcări totalitare s-au priceput să capteze filoane religioase căpuşind sentimentele identitare ale unor mase mari (nu doar de musulmani), ancorându-se, în consecinţă. mult mai adânc în imaginarul colectiv decât sistemele totalitare atee ale secolului XX.

În replică, în vest se doarme liniştit. Sunt lideri în Apus, care, orbiţi ideologic, din laşitate, oportunism, din neghiobie, ori chiar de dragul păcii, bunei înţelegeri şi dialogului dorit fierbinte de mulţi, se fac că n-ar pricepe că-n lumea globală nu te poţi ascunde şi nu eşti chiar de capul tău. Căci libertatea e indivizibilă.

Cu toate acestea iderii cu pricina se tot prefac că n-ar şti că nu te poţi retrage, lăsând terenul liber expansionismului rusesc, măsurilor de forţă şi propagandei putiniste, ori talibanilor şi teroriştilor statului islamic. Că nu poţi asigura securitatea nimănui – nici a ta, proprie - uitând de adagiul latin care ne cere, „si vis pacem, para bellum”, să ne pregătim de război, dacă vrem pace.

Mai marii cu pricina simulează că n-ar fi aflat că în lumea mondializată, devenită sat, vrăjmaşul libertăţii poate fi, aparent, departe, că tot foarte aproape e. Par să ignore că e, deci, nevoie de eforturi susţinute, solidare, coerente, sistematice, globale şi pe termen lung, spre a-i convinge pe inamicii democraţiei s-o lase moale; şi că încurajezi şi întăreşti în mod iresponsabil extremismele de orice fel, dacă-l expui pe preşedintele american ridicolului unei strângeri a mâinii incendiatorului de la Kremlin, de vreme ce şeful Casei Albe e singurul care, cu ajutorul Vestului, ar mai putea stopa apocalipsa pe cale s-o provoace piromanul rus.

Ajunşi aici se pune o singură întrebare. Ce mai putem să facem noi? Nu mult, dar nici puţin, dacă ne ridicăm glasul şi arătăm cu degetul spre împăratul gol şi mârşav.

Atenţie însă. Ne putem salva, paradoxal, doar dacă susţinem consecvent, de acum încolo, oameni politici şi partide care, precum cel al Monicăi Macovei, n-au, din fericire, pretenţii soteriologice exagerate. Căci dacă nu sunt mesianice, deci vulnerabile la varii ispite populiste, fundamentaliste şi comunist-fasciste, precum partidele susţinute larg, în Europa, de Kremlin, ci militează cât de cât credibil pentru un minim de claritate morală, dar şi pentru pluralism politic, astfel de lideri şi de formaţiuni ne-ar ajuta cu adevărat.

Succesul pe care li l-am furniza ne-ar garanta democraţia liberală şi statul de drept, extrăgându-le din împărăţia turpitudinii şi a nisipurilor mişcătoare în care s-au văzut împinse. Până atunci vom fi siliţi să pedalăm pe loc, ca să ne ţinem capul sus în mlaştină şi în mocirlă.