Cine au fost partizanii?
Rezistenţa împotriva impunerii comunismului a început să se manifeste imediat după preluarea conducerii de către comunişti. Erau arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului, epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii în şcoli a comunismului, ci şi rudele lor, fraţii, părinţii, surorile care îi ajutau. În faţa acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizaţi au luat drumul munţilor. Majoritatea organizaţi în formaţiuni sau grupuri de partizani, împânzeau munţii României. Astfel, în anii 1945 - 1959 găsim partizani atât în Carpaţii Orientali cât şi în cei Meridionali, în Făgăraş, Retezat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în Obcinele Bucovinei, precum şi în pădurile Babadagului, în Munţii Gutâiului şi Ţibleşului. Formaţiunile constituite (în medie de 10 până la 40 de persoane) nu reprezentau o ameninţare majoră pentru puterea comunistă, deşi atâta vreme cât rămâneau în libertate subminau pretenţia regimului de a deţine controlul deplin al ţării. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri din armată, avocaţi, medici, studenţi, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate categoriile sociale şi orientările politice. Armamentul defensiv era format din puşti, revolvere şi pistoale-mitralieră rămase din timpul războiului, dar aceste grupuri se confruntau întotdeauna cu o acută lipsă de muniţie. Erau sprijinite de săteni, care le aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau adăpost. Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de "bandiţi".
Impresionant este modul în care aceşti patrioţi reuşeau, de multe ori, să scape de urmărirea Securităţii, care organiza adevărate „potere" - pentru a-i prinde vii sau morţi. Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munţi, a rudelor acestora, eliminarea din şcoli a copiilor, folosirea unor metode sălbatice i-a determinat pe mulţi dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnaţi la ani grei de temniţă şi confiscarea averilor, pentru "crimă de uneltire contra ordinii sociale". Dar majoritatea au fost omorâţi. Cei care îi ucideau primeau recompense şi erau înălţaţi în grad.
Rezistenţa anticomunistă a fost un fenomen spontan, fără să fi existat, se pare, o coordonare la nivel naţional între diversele formaţiuni.
Sursa: Muzeul Memorial Sighet