Ţarul scamator şi vestul

Fără contracandidat autentic, de vreme ce l-a exclus din alegeri, cu mâna unei justiţii nivelate şi arondate, pe unicul său rival serios, Navalnîi, preşedintele Putin era condamnat să-şi repurteze marele triumf. S-a reales deci în funcţia supremă, ţarul mimând un proces electoral şi un scrutin democratic şi corect, deşi este elementar că orice alegeri libere trebuie să satisfacă nişte standarde şi criterii, între altele de egalitate în şanse a candidaturilor.

Standarde şi criterii de care trucatele alegeri ruse continuă să fie foarte departe. Ceea ce nu înseamnă că pe preşedintele rus nu-l susţin încă numeroşi din dezinformaţii şi dezorientaţii săi compatrioţi.

Ca în epoca stalinistă, propaganda rusă, în care s-au pompat sume considerabile, adecvate unei arme strategice, aşa cum o consideră Moscova, a lucrat, ani la rând, excelent. În ce măsură izbuteşte să acţioneze la fel în continuare, şi cât de convingătoare e, din unghiul lui Putin, cu adevărat, atât în străinătate, cât şi pe plan intern, e cu totul altă chestiune.

Se constată că, dincolo de procentele obţinute în alegeri, participarea la vot, măsurându-i ţarului popularitatea, n-a atins intensitatea sperată de Kremlin. E chiar probabil să fi scăzut perceptibil, în pofida cifrelor vehiculate de oficiali, a eforturilor imense şi a mijloacelor ilegale investite de aparatul redutabil slujind cu abnegaţie Kremlinul, în trimiterea de oameni la urne, în intimidarea, şantajarea, cumpărarea ori siluirea lor politică.

Or, nu forţezi oamenii şi nu-i momeşti cu alimente, loterii  şi succese militare externe să se prezintă la urne, dacă eşti realmente popular. Şi dacă ţi-ai gospodărit ţara bine.

Un indicator infailibil că îndoctrinarea a ajuns la dureroasele ei limite e şi faptul că, în pofida prezumtivei simpatii de peste 70 la sută de care, chipurile, s-ar bucura în Rusia, Putin a ţinut să-şi excludă principalul contracandidat din procesul electoral. Şi că s-a debarasat de adversarul politic pe bază de pretexte juridice hilare, cusute efectiv cu aţă albă.

Nimic nu mi se pare mai demascator. Demersul eliminării din alegeri a lui Alexei Navalnîi demonstrează fără echivoc că nu tot ce sclipeşte în imperiul ţarului e aur. Că, dimpotrivă, minciuna e ubicuă şi domneşte în Rusia precum în epoca stalinistă. Şi că aderenţa la ideea persistent atractivă a democraţiei şi la sentimentul legitimităţii democratice rămâne, în răspăr cu propaganda internă şi externă, puternică la ruşi.

Nevoia legitimităţii obţinute prin falsuri mimând respectarea  normelor subîntinde şi aiuritoarele scamatorii sub formă de nonexplicaţii ori contraacuze ale Moscovei în replică la rechizitoriul occidental legat de asasinarea în Anglia, cu arme chimice, a unui refugiat, ex-agent rus.

Împreună cu tentativa evitării de noi sancţiuni, care să afecteze cleptocratica oligarhie condusă de Putin, această nevoie lămureşte neîncetatele tentative ale Moscovei de a mistifica, de a arunca nisip în ochii lumii şi de a-i abate atenţia de la varii neajunsuri politice, sociale, economice, ori crime.

De pildă ale ”omuleţilor verzi” infiltraţi în Ucraina ulterior ocupată şi parţial anexată, ale militarilor şi mercenarilor lui Putin din Siria, ale tot mai amplei represiuni interne la care se dedă poliţia politică a Kremlinului. 

Nu surprinde prin urmare că, în acest amplu efort, Rusia fărădelegilor lui Putin profită de naivitatea legalistă a multor occidentali spre a încerca să acrediteze câte în lună şi în stele. Nu uimeşte, între altele, că Moscova şi agitpropul ei au obrăznicia de a revendica probe "irefutabile într-o curte de justiţie", în legătură cu utilizarea unei neurotoxine pe care doar Rusia condusă de omniscientul KGB-ist Putin le-a produs vreodată.

Nu-i frapează decât pe naivi că, după ce a încălcat flagrant până şi codurile serviciilor secrete aflate în conflict, regimul Putin nu se dă în lături să-i acuze, fals, pe britanici, de implicare în atentatul cu arme chimice căruia i-a căzut victimă, pe teritoriul Angliei, familia Skripal.

Ca şi cum serviciile secrete britanice ar fi de capul lor. Ca şi cum ar fi avut vreodată asemenea operaţiuni la activ. Ca şi cum ar fi la fel de cinice precum cele ruseşti, ori ar nutri vreun interes să declanşeze crize de proporţii internaţionale, atacându-şi refugiaţii de pe propriul teritoriu.

Nu miră nici faptul că Rusia persistă în a lansa false învinuiri la adresa Maidanului, din al cărui patriotism şi curaj s-a născut, cu arma în mână, Ucraina independentă. Că minte despre plebiscitul din Crimeea, un referendum pe care, în fapt, Moscova l-a trucat, în ciuda popularităţii Kremlinului în rândul ruşilor din peninsulă. Că falsifică informaţiile privind respectarea acordului de la Minsk, netranspus nici până astăzi. Că le manipulează pe cele referitoare la propriile arsenale şi pregătiri militare ofensive ori defensive. Şi că maschează reedificarea Gulagului în imperiul neostalinist, creat de Putin pe baza ideologică a neobolşevismului şi a scrierilor ortodoxist-fasciste ale unui Ivan Ilyin. 

Uimitoare sunt altele. De pildă nejustificabila întârziere cu care o parte din Occident a realizat în fine existenţa unui pericol neototalitar şi neoimperial emanând din Rusia, în legătură cu care unii comentatori, inclusiv de la Deutsche Welle, au avertizat din 2014 şi anterior. Uluieşte, simultan, insistenţa cu care se mizează în vest pe un dialog al surzilor în raporturile cu Moscova.

Nu mai puţin ameţitoare e toleranţa manifestată de varii state ale NATO şi UE faţă de investiţiile oligarhiei lui Putin în procese de spălare de bani din vest şi în susţinerea de partide extremiste. În fine, se crucesc mulţi, în Apus, din pricina abisalei concesivităţi acordate unor premieri recrutaţi în oştirea de lachei ai Kremlinului. Cu al cui mandat a plecat fostul premier Adrian Năstase la Moscova?

Îngăduinţa manifestată faţă de ex-cancelarul german Schröder şi alţii ca el, care au preluat, impenitenţi, pentru n pumni de arginţi, oficiul imund de agenţi de influenţă ai Rusiei lui Putin, nu e doar etic ci şi politic devastatoare. Fiindcă încurajează mistificările privind forma mentală a regimului rus, întârziind deciziile de natură să confrunte şi să pună capăt fărădelegilor oligarhiei şi poliţiei politice slujind Kremlinul în acţiuni contra alianţelor din care fac parte ţările acestor inşi.