În apărarea istoriei şi a Oanei Zamfir

Televiziunile, jurnaliştii şi atotştiutorii clocotesc pe Facebook şi în afara lui cot la cot cu oamenii de bine. I-a scandalizat in corpore eroarea unei tinere jurnaliste a postului Digi 24. Prezentabila Oana Zamfir îşi permisese luxul de a-şi afişa involuntar penuria de cunoştinţe istorice, de vreme ce prezentatoarea l-a întrebat pe Marian Munteanu dacă se găsea în Piaţa Universităţii când au venit ortacii.

Era vorba, nota bene, de mineriada din iunie 90, care, între altele, a pus capăt protestului anticomunist maraton condus de Marian Munteanu, în centrul capitalei, în proximitatea Facultăţii de Arhitectură, în pe atunci faimoasa zona liberă de neocomunism. Neafectată, vădit, de golaniadă şi de dramaticele ei cauze, circumstanţe şi efecte, de barbaria suprimării ei, nelocuită de un spirit istoric prea iscoditor, de excesiv scrupul profesional, ori de o doză suficientă de înţelegere a preţului pe care-l poate reclama naivitatea, Oana Zamfir s-a aruncat cu capul înainte în interviul cu Marian Munteanu.

I-a pus întrebarea cheie ex-şefului studenţilor protestari, cel maltratat grav în iunie 90 de apărătorii contondenţi ai iliescismului. "Ați fost și dumneavoastră în Piața Universității în acea perioadă, când au venit minerii?”, l-a chestionat, textual, înainte de a primi un răspuns afirmativ, duduia de la Digi 24. Televiziune care, jenată de stângăcia vădită a moderatoarei, a trecut urgent la măsuri punitive dramatice şi a suspendat-o.

Indignarea colectivă iscată de ceea ce ar fi putut trece drept un vag derapaj stilistic, mai degrabă decât o greşeală capitală, mi se pare totuşi, din mai multe motive, suspectă. Nu pentru că întrebarea moderatoarei a generat o stupefiantă cerere de iertare, în numele breselei, adresată de un influent jurnalist lui Marian Munteanu. E vorba, să nu uităm nici acest aspect al istoriei, de acel Marian Munteanu care, în plină autocraţie iliescistă, numită în epocă „democraţie originală”, avea să-şi utilizeze capitalul de simpatie adunat ca lider al studenţilor şi victimă a mineriadei spre a revendica edificarea statului autocratic. În acest scop şi-a înfiinţat sulfuroasa Mişcare pentru România, o grupare extremistă, organizată pe calapodul Legiunii. Şi, tot în acelaşi scop, fascinat pesemne de putere, Marian Munteanu a participat, din fericire fără succes, cu această grupare ultranaţionalistă, la alegerile din 1992, pentru ca insuccesul să-l convingă să-şi abandoneze ambiţiile politice, între altele, în favoarea unei cariere de om de afaceri.

Debordanta consternare dă însă de gândit din alte motive. Mă întreb câţi mai ştiu azi, realmente, de ce Ion Iliescu le-a mulţumit minerilor lui Miron Cozma, după atrocităţile de epocă de piatră comise de ortaci alături de securiştii lui Virgil Măgureanu, în epoca guvernului Petre Roman? Câţi tineri s-au putut informa obiectiv şi cu oarecare probitate, cu privire la fundalul istoric, la cauzele şi efectele evenimentelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990? S-a format vreodată sau a existat oare, cândva, în cei 25 de ani care s-au scurs de atunci, un consens în societatea românească în privinţa evenimentelor istorice capitale, a miturilor fondatoare ale României postcomuniste? De ce nu s-a format? Din cauza absenţei unei justiţii româneşti independente şi nepolitizate? Desigur. Dar nu numai.

Nu s-a format mai cu seamă pentru că pilonii tranziţiei postcomuniste româneşti l-au blocat, neavând nici cel mai vag interes să se înţeleagă ce anume s-a întâmplat în primele şase luni de după răsturnarea dictaturii ceauşiste. Nu e un secret de ce nomenclatura şi oligarhia pre şi postdecembristă au împiedicat sistematic formarea acestui consens. A permite apariţia lui ar fi însemnat destrămarea prematură a legendelor şi diversiunilor, cu sârg colportate de TVR, apoi de alte televiziuni, puse în circulaţie cu consecvenţă demnă de o cauză mai bună de autosalvatorul regim Iliescu, de profitorii şi urmaşii lui de până la Victor Ponta şi Gabriel Oprea.

Căci o atare înţelegere ar fi avut potenţialul de a inaugura şi accelera punerea în aplicare a faimosului punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, a lustraţiei şi, cine ştie, a prelucrării juridice, a condamnării şi pedepsirii efective a fărădelegilor comise de criminalii regimurilor ceauşist şi iliescist. În absenţa acestui consens e de înţeles că, marcaţi de o funciară şi comprehensibilă neîncredere în fiabilitatea informaţiilor istorice primite, mulţi tineri şi-au amânat, până la articularea lui, confruntarea personală cu evenimentele şi miturile fondatoare ale României contemporane.

Sigur, un jurnalist are, totuşi, datoria de a-şi pregăti în mod temeinic emisiunea şi întrebările. Dar hai să stăm strâmb şi să judecăm drept. Oricât de reprobabilă ar fi neştiinţa afişată la Digi 24, oricât de regretabilă inadecvarea profesională a Oanei Zamfir, vina derapajului nu este a ei decât în mică măsură. Net mai grea mi se pare ponderea responsabilităţii societăţii, clasei politice, restanţelor justiţiei, obsesiilor comerciale şi manipulărilor televiziunilor româneşti.

Ultimele conferă adevărului istoric o importanţă tinzând către zero. Concomitent, atribuie o valoare capitală prezenţei pe sticla în faţa căreia românii îşi petrec în medie 6 ore pe zi a unor moderatoare cât mai prezentabile, ce se disting prin sex-appeal mai degrabă decât prin informaţie şi bagaj intelectual.

Încât scandalizarea excesivă a mai tuturor pare a fi masca unor deficienţe generale. Apoi, a o da afară pe Oana Zamfir, după ce, stupid, dar din reflex, a pus în aplicare automat ce a fost învăţată, ca moderatoare, să facă, în speţă să se ferească de enunţuri evaluative, de judecăţi de valoare şi comentarii, prin punerea de întrebări, mi se pare o exagerare. Există, neîndoielnic, greşeli mai grave. Chiar dacă prezumtiva pierdere de imagine e judecată a fi considerabilă, Digi 24 ar trebui să ştie că ar avea de câştigat chiar şi la acest capitol, dacă, aratând o justificată înţelegere unui angajat aflat în dificultate, ar manifesta oarece îngăduinţă.