Ziua de naştere a Europei unite

"Guvernul francez propune plasarea întregii producţii franco-germane de cărbune şi oţel sub autoritatea unui înalt oficiu comun, o organizaţie, care să fie deschisă şi altor ţări".

Pasul curajos şi de anterior de neimaginat propus de şeful diplomaţiei franceze la 9 mai 1950 fusese cu atît mai temerar cu cît Robert Schuman subliniase că miza demersului său nu este doar economică. Această propunere, precizase el,” va pune bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile întru prezervarea păcii”, remarcase demnitarul francez textual.

Fie şi revoluţionar, pasul întreprins de francezi fusese dictat de nevoie. Războiul rece fiind în toi, americanii insistaseră pe lîngă francezi să contribuie la reconstrucţia şi reintegrarea occidentală a Germaniei – fostul adversar al Parisului din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Ceea ce presupunea să i se predea tinerei Germanii apusene, suveranitatea asupra zonei industriale Ruhr – un veritabil coşmar, pe-atunci, pentru francezi. La trauma provocată francezilor se adăuga durerea de cap iscată de supraproducţia din epocă a industriei de oţel europene. Excesul ofertei determinase o scădere a cererii, preţurile, tot mai reduse riscînd să intre în cădere liberă.

Lui Schuman şi consilierului său, Jean Monnet le-a venit atunci salvatoarea idee de a găsi cu o singură trăsătură de condei soluţia optimă a tuturor problemelor majore confruntînd Franţa, pe-atunci. Propusul oficiu urma să controleze producţia de oţel europeană, împiedicînd concomitent orice virtuală tentativă unilaterală a Germaniei de a se reînarma şi de a declanşa un nou război împotriva Franţei. Obţinînd prompt nu numai acordul cabinetului parizian, ci şi pe cel al cancelarului creştin-democrat german, Konrad Adenauer, proiectul avea să fie semnat la mijlocul lunii aprilie a anului următor. Intrarea lui în vigoare, în 1951, avea să-i reunească nu numai pe francezi şi pe germani, ci şi pe italieni, olandezi, luxemburghezi şi belgieni.

Spre a evita carenţele şi eşecurile catastrofale ale altor organizaţii internaţionale, precum Liga Naţiunilor, fondatorii Comunităţii Europene incluseseră în statutul organizaţiei o limitare a dreptului de veto naţional asupra oricărei decizii comune. Decisivă urma să fie activitatea înaltului oficiu din Luxemburg. Actuala UE a prezervat această idee de temelie, comnbinînd egalitatea statelor participante cu independenţa de guvernele naţionale ale statelor membre a Comisiei Europene. Aceste principii par să-şi fi demonstrat viabilitatea în ultimii 50 de ani de istorie europeană.