Zgomotul dosarelor trîntite

Mai multe episoade recente au resuscitat sentimentul neîncrederii faţă de obiectivitatea procesului de deconspirare. Marius Oprea, consilier al primului ministru, a declarat recent că ar mai fi vreo 1000 de dosare care nu vor fi deconspirate. Marius Oprea nu a indicat care sînt sursele informaţiilor sale, care nu pot fi însă altele decît serviciile secrete şi care de bună seamă nu au interesul să spună adevărul gol-goluţ. Dar indiferent de surse este clar că neîncrederea a fost astfel amplificată. Dacă nu toate dosarele vor fi publicate, atunci ale cui vor rămîne totuşi tăinuite? Bănuieli există, motivate sau nu.

De altfel în atmosfera aceasta confuză se fac multe acuzaţii fără dovezi integrale. Cozmin Guşă a sugerat ieri că printre alţi politicieni aflaţi în plină activitate, Teodor Meleşcanu ar fi ofiţer acoperit al serviciilor secrete din timpul Securităţii. "Meleşcanu ar trebui întrebat ce făcea în 1989 în apropierea locului în care se presupune că s-ar fi sinucis Marin Ceauşescu" a spus insinuant Cozmin Guşă.

În replică vicepreşedintele PNL, Teodor Meleşcanu, a declarat pentru agenţia NewsIn, că acuzaţiile lui Cozmin Guşă nu au corespondent în realitate - "Nu am fost ofiţer acoperit sau descoperit al Securităţii"a spus fostul ministru de externe şi nu am colaborat cu Securitatea.

Problema românească este că nimeni nu mai crede pe nimeni. Orice acuzaţie este privită cu rezerve şi totodată orice dezminţire cu circumspecţie.

Un lucru este însă evident pentru toţi şi inclusiv pentru autorii legii CNSAS şi anume că pînă acum au fost favorizate, privilegiate acele deconspirări care îi priveau pe foşti informatori ai securităţii, dar în schimb securiştii cei mari rămîn la adăpost de orice sancţiune fie ea şi una simbolică. Deşi în realitate în România actuală sancţiunea nu mai este pur simbolică. O deconspirare are ca urmări demisii mai mult sau mai puţin voluntare şi demiteri discrete. Retragerea încrederii pentru Mona Muscă este doar un exemplu. Aşadar există sancţiuni şi funcţionează un soi de epurare neoficială şi spontană, ceea ce sporeşte enorm miza acestei operaţiuni.

De astă dată cei care vor fi divulgaţi vor plăti într-un fel sau altul şi tocmai de aceea problema egalităţii de tratament se pune cu o tot mai mare acuitate. La fel ca în cazul avantajelor sociale inegal şi aleatoriu distribuite sancţiunea şi oprobriul public acţionează la fel de întîmplător şi haotic. Societatea românească simte acum nevoia unui plus de obiectivitate şi în distribuirea sancţiunilor morale privind trecutul comunist. Riscul este ca şi această atît de tîrzie răbufnire a preocupărilor morale să fie ca şi revoluţia din decembrie înecată în confuzie şi neîncredere.