1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Wilders, C.V. Tudor şi viitorul democraţiei liberale

Ce e de învăţat din rezultatul uimitor al alegerilor olandeze? Care e diferenţa dintre un Wilders şi un Vadim? Dar între xenofobia populistă şi antisemitismul fascismelor clasice precum nazismul şi cuzismo-leginarismul?

Geert Wilders (picture-alliance/dpa/T. Frey)

Geert Wilders

Mark Rutte exultă. Se lăfăie după alegerile olandeze în al şaptelea cer şi colegii săi din formaţiunea sa liberală, de dreapta, numită „Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie".  Se bucură în fapt o bună parte din vestul Europei cu tot cu Partidul Popular European. Vizibil uşurate răsuflă din rărunchi toate grupările politice clasice, liberale şi social-democrate din est şi vest. Fiindcă, în bună parte din lumea politicii şi presei occidentale, precum şi în cea răsăriteană se consideră că marele perdant al alegerilor de la 15 martie, care, în mod notabil, au suscitat mai multă atenţie decât orice alt scrutin olandez din istorie, e populistul Geert Wilders. Zdrobit, alături de el, ar zace Partidul Libertăţii (PVV) condus de „Blondul” vopsit.

Aparenţele nu înşală întotdeauna. Şi totuşi, nimic mai fals decât aceste estimări hipersimplificatoare. În fond, Wilders n-a pierdut, ci a câştigat locuri în forul legislativ, chiar dacă nu şi-a adjudecat decât 20 de mandate parlamentare. Că scorul obţinut în faţa premierului olandez Rutte e mai rău decât i se prezisese populistului, în ultimele luni, când sondajele au avut faze în care îl dădeau clar câştigător pe Wilders ţine în bună măsură de participarea asiduă la vot, de inteligenţa politică a premierului şi de erorile comise la Washington de administraţia Trump, după accesul celui din urmă la Casa Albă. În fine, zdrobită realmente e  doar stânga socialistă şi social-democrată. 

În acest context eşecul foarte relativ al lui Wilders nu e primul sui generis. L-a precedat, tot ca ecou la Trump, înfrângerea candidatului FPÖ în cursa pentru preşedinţia Austriei.    

După război sunt însă mulţi eroi. Cu ani în urmă o contraziceam pe Monica Macovei, care credea că principalul pericol la adresa democraţiilor liberale ar continua să fie nu fascismul, ci comunismul.

Ignorat mult timp de establishmente, care, lipsite de imaginaţie, numai pentru recrudescenţa fascismelor şi populismelor în Europa n-au avut ochi, purtat deci, parţial, pe ascuns şi în culise, războiul democraţiilor liberale cu o parte din contestatarii ei s-a declanşat deschis tardiv.

Dar când, anul trecut, a izbucnit, în fine, pe faţă, sub imperiul unor scrutine cu rezultate trecând timp de o mică veşnicie drept, practic, imposibile, conflictul a dobândit din capul locului o violenţă nemaipomenită.  

Acum, redus la dimensiuni aproape normale de la proporţiile monstruoase pe care presa şi parte din clasa politică le-au atribuit fenomenului populist după Brexit şi alegerea lui Trump, Wilders pare, subit, mai mic decât e în realitate. Mari par, brusc, partide care se înghesuie la mijlocul spectrului politic olandez, precum Mişcarea Creştin-Democrată ori grupul social-liberal intitulat Democraţii66.

Se exaltă, deci, pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, ceea ce unii observatori se precipită să afirme că ar fi „vindicta centrului” o răzbunare a forţelor burgheze, liberale şi conservatoare în faţa ascensiunii populiste care a părut, până acum, irepresibilă.

Bine ar fi să fie aşa. Dar aceste aprecieri sunt de-o superficalitate comparabilă doar cu lipsa de profunzime a percepţiei situaţiei scenelor politice occidentale înainte de Brexit şi de Trump. Nu mai puţin greşite sunt analizele şi conjecturile unor observatori români prodemocratici şi proeuropeni, care, altfel sagaci, îl consideră pe Wilders un simplu extremist de duzină. Unul de tipul celor clonaţi pe bandă rulantă şi în ţărişoară, mai întâi sub siglă cuzisto-legionară, apoi sub semnul secerei şi ciocanului, iar după 1989 de comuniştii regrupaţi în FSN-PSDR-PSD.

Realitatea este că, deşi alimentază islamofobia şi ocupă şi poziţii inadmisibile, generalizând abuziv, spre a nu reliefa decât unul din neajunsurile indiscutabile dintr-o serie întreagă, Geert Wilders, liderul PVV nu e CV Tudor. Nu doar pentru că nu confecţionează versuri execrabile, n-a fost coada de topor al unei poliţii politice totalitare şi nu e un antisemit ca fondatorul PRM. Ci pentru că idiosincrazia căreia îi datorează ascensiunea e departe de a fi una complet artificială, precum iudeofobia, asumată şi instrumentalizată conspiraţionist de nazişti, legionari şi naţional-comunişti.  

În fond, Wilders e interfaţa unor probleme identitare cu substrat real, iscate de globalizare şi modernizare. E vorba de un set de chestiuni prea îndelung ignorate şi neglijate de mainstreamul imersat în corectitudine politică şi exacerbate fatal de jihadismul global, un fenomen care a cutremurat şi vestul, nu doar lumea islamică, aruncând în prim planul reflecţiei politologice occidentale religiile şi fundamentalismul.

Evident, accentele xenofobe şi rasiste ale populismelor, indiferent dacă profitorii lor sunt Wilders, Le Pen sau liderii AFD ţin, mental, de simplificări excesive şi de generalizări abuzive, fiind moralmente, in corpore, abjecte.

Dar, altfel decât antisemitismul, care izbuteşte, aiuritor, să înflorească independent de vreo agresiune evreiască autentică, ba chiar fără evrei, islamofobia are un substrat concret. Temeiul regretabil al fricii de musulmani rezidă pe de o parte în problemele interculturale şi de integrare majore, confruntând ample segmente ale imigraţiilor musulmane şi ale societăţilor majoritare din Apus. Pe de alta, în eşecul partidelor clasice de a reflecta adecvat realitatea, de a detecta la timp problemele pendinte şi de a zăgăzui efectiv expansiunea islamismului şi fundamentalismului global.

Iată ce lămureşte popularitatea şi ascensiunea, altminteri inexplicable, ale populismului olandez, într-o fază în care economia Ţărilor de Jos duduie, iar şomajul este neglijabil. Iată ce explică şi victoria lui Mark Rutte în faţa unui Wilders. Secretul victoriei sale ţine parţial de un premier olandez vădit  în stare să-şi îmblânzească in extremis şi să-şi demitizeze adversarul, preluându-i retorica şi fermitatea - nu însă şi impredictibilitatea - în salutara duritate a atitudinii sale faţă de un autocrat islamist de tipul preşedintelui Turciei, Erdogan.  

Dacă alte elite politice europene vor învăţa de la Rutte şi de la dreapta democratică olandeză dracul ar înceta să fie excesiv de negru. Partidele clasice şi-ar mai procura o ultimă şansă de supravieţuire, căci electoratele le preferă, în genere, oricăror experimente populiste, prin natura lor riscante. Dacă nu, putem cânta prohodul democraţiei liberale. Care, graţie intactului sistem de checks and balances, ar putea supravieţui, culmea, în Statele Unite.