1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Votul prin corespondenţă, o temă mai grea decât pare

Votul electronic, atât de atrăgător la prima vedere, prezintă totuşi anumite dificultăţi. Europa are deja o istorie a votului electronic încărcată de controverse, de avansuri şi de renunţări.

În cel mai recent mesaj al său publicat pe Facebook, preşedintele ales, Klaus Iohannis, îndeamnă partidele politice „să înceapă urgent discuţiile pe legea votului electronic şi a votului prin corespondenţă”. Urgenţa este reală, deoarece adoptarea şi apoi pregătirea punerii în aplicare a unei asemenea legi pretind ca, cel mai târziu la începutul anului 2016, legea să fie promulgată. Aşadar au rămas doar două sesiuni parlamentare (fără zilele rămase până la Crăciun) pentru a dezbate şi adopta o lege a votului prin corespondenţă şi a votului prin Internet.

Să nu credem însă că timpul rămas ar fi generos şi că lucrurile ar fi simple. Cel puţin votul electronic, atât de atrăgător la prima vedere, pune serioase dificultăţi. Europa are deja o istorie a votului electronic încărcată de controverse, de avansuri şi de renunţări.

Problema românească ar fi, în primul rând, aceea de a rezolva votul de la mare distanţă, ceea ce se poate face pe două căi: prin buletine de vot tipărite pe hârtie şi trimise cu poşta în plicuri închise sau prin Internet. Există de multe decenii şi aşa-numitele maşini de vot, dar ele nu intră în discuţie, căci presupun la fel ca şi până acum secţii de votare, care în plus ar costa foarte mult.

Potrivit unui raport al unei comisii senatoriale din Franţa, publicat în 9 aprilie 2014 şi coordonat de senatorii Alain Anziani (PS) şi Antoine Lefèvre (UMP), experienţa europeană şi globală acumulată conţine îndemnuri dintre cele mai contradictorii.

Începând cu 2003 în Elveţia, votul electronic a fost adoptat într-o manieră treptată. În prezent aproximativ 30% din corpul electoral are posibilitatea de a recurge la acest procedeu.

Estonia a manifestat mult entuziasm pentru acest procedeu care s-a extins din 2005 şi a fost aplicat de 3 ori la alegerile locale, de 2 ori la cele parlamentare şi pentru prima dată şi la alegerile europene din mai 2014. În 2013, 21,2% din alegători au recurs la votul electronic.

Irlanda a început să introducă votul electronic în 2002, dar apoi a renunţat din cauza suspiciunilor legate de frauda informatică. Marea Britanie a încercat la rândul ei procedeul în anumite alegeri locale, dar guvernul actual a anunţat că nu doreşte generalizarea lui.

În Spania, Italia şi Portugalia a fost testat în cazuri limitate, dar nu a fost adoptat prin lege.

În Germania, Tribunalul Constituţional Federal din Karlsruhe a invalidat integral utilizarea votului electronic în martie 2009, considerând că acest procedeu nu garantează pe deplin corectitudinea şi secretul votului. Sistemul a fost experimentat pentru prima dată în 1999 la alegerile europene, apoi în alegerile locale şi pentru alegerile legislative în câteva landuri, între 2006 şi 2008. După decizia Tribunalului Constituţional votul electronic nu a mai fost aplicat în alegerile din Germania.

Acelaşi lucru se petrecuse cu un an înainte în Olanda, care a fost mereu până recent în anvangarda revoluţionării metodelor de votare. De altfel marele val de neîncredere în votul electronic, care s-a răspândit în Europa, a pornit chiar din Olanda. Un grup civic intitulat „Wij vertrouwen stemcomputers niet” (WVSN), care înseamnă „Nu ne încredem în maşina de vot”, a reuşit să pună în evidenţă o serie întreagă de vulnerabilităţi ale maşinii de vot Nedap, utilizată în Olanda, Germania şi Franţa. Pe fondul acestor discuţii, Olanda a abandonat votul electronic în 2008 în toate variantele sale, până la găsirea unor tehnici care să suscite o deplină încredere.

În fine, votul electronic se aplică în Franţa, atât prin maşini de vot cât şi prin internet, raportorii citaţi mai sus recomandând totuşi conservarea sistemului, dar limitarea lui pentru cazul alegătorilor aflaţi în străinătate la mare distanţă.

Problemele de principiu ale votului din faţa computerului propriu ar fi următoarele: 1. nu se poate şti cu siguranţă dacă cel care exercită votul este chiar persoana vizată. Aplicând, de pildă, un sistem precum cel al tranzacţiilor bancare, nu se poate garanta 100% că cel care utilizează un dispozitiv token este chiar alegătorul căruia i-a fost emis. Soluţia ar fi identificarea mai precisă a votantului în cadrul unei secţii de votare unde sunt instalate aşa-numitele maşini de vot. Pentru cazul românesc maşinile de vot nu ar prezenta însă niciun avantaj, căci problema este tocmai dificultatea unor alegători de a merge până la o secţie de vot aflată la mare distanţă. 2. Posibilitatea penetrării sistemului, a violării secretului şi a fraudării votului.

Cu toate acestea votul prin internet continuă, graţie avantajelor sale evidente, să se aplice şi să fie luat în considerare, chiar dacă nu este deloc cea mai ieftină soluţie. Cât priveşte votul clasic pe hârtie, transmis prin poştă în plic închis, pare mai complicat doar la prima vedere, dar el nu presupune costurile de întreţinere şi securizare ale sistemului, pretinse de votul prin Internet. Ambele variante cer însă, deopotrivă, ca cel care doreşte să voteze din străinătate să-şi anunţe din timp intenţia de a vota, cu cel puţin 6 luni înainte pentru a permite desfăşurarea operaţiunilor tehnice necesare.

Aproape că am spune că e deja târziu, cu atât mai mult cu cât nu există în România experienţe anterioare, cu excepţia referendumului din 2003. Guvernul Năstase a experimentat pentru prima dată sistemul pentru militarii români aflaţi în Irak şi Afghanistan şi, la vremea respectivă, a fost declarat un succes, dar nu a existat nicio verificare independentă.