1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Votul maghiarilor, greu de ghicit

Cum vor vota maghiarii la alegerile prezidenţiale? Este greu de anticipat de pe acum, cu atât mai mult cu cât niciun candidat nu a făcut propuneri menite să le trezească entuziasmul.

Există o continuitate de fond a politicii UDMR care în ciuda turbulenţelor produse periodic nu a fost niciodată dezminţită. Chiar dacă opinia publică românească a avut uneori impresia că maghiarii ar nutri, în mod organizat, proiecte revizioniste, acest lucru nu a fost adevărat. În ciuda unor pusee mai puternice de naţionalism, principala organizaţie politică a maghiarilor (UDMR) a conservat o moderaţie care stă chiar la temelia înfiinţării sale. Se ştie mai puţin că la scurt timp după căderea lui Ceauşescu, ministrul de externe al Ungariei din perioada aceea, Gyula Horn, a venit la Bucureşti unde a purtat discuţii cu Ion Iliescu, Petre Roman şi Király Károly, care fusese de acord să notifice ministrului ungar că minoritatea maghiară e de acord cu stipularea în viitorul tratat bilateral a inviolabilităţii frontierelor. Maghiarii primeau în schimb asigurări privind separarea şcolilor şi lărgirea dreptului de a utiliza limba maternă. Să ne amintim, de altfel, că primul guvern provizoriu a manifestat faţă de problematica maghiară o deschidere destul de largă care părea uimitoare chiar şi 6, 7 ani mai târziu, în perioada guvernului CDR. Primul guvern provizoriu condus de Petre Roman cooptase doi miniştri adjuncţi maghiari la învăţământ şi cultură. Ceea ce părea atunci de la sine înţeles, chiar şi după admiterea României în UE a trecut drept o îndrăzneală neobişnuită, dacă ne amintim de comentariile cu care a fost primită numirea mult mai recentă a unui ministru maghiar la cultură. Să ne amintim iarăşi că primele decizii de separare a şcolilor maghiare au fost semnate de ministrul Mihai Şora şi au fost pregătite de adjunctul său Pálfalvi Attila, care va deveni ulterior ţinta principală a atacurilor Vetrei Româneşti. Ulterior s-a produs o deteriorare gravă a relaţiilor româno-maghiare care a culminat cu luptele de stradă din martie 1990 de la Târgu Mureş.

Istoria acestor relaţii e complicată şi nu ar putea fi rezumată în câteva rânduri, dar este cert că am asistat în toţii anii din urmă la un mare regres care nu a fost acoperit decât abia târziu după 2003 şi nici atunci pe de-a-ntregul. În linii mari, ungurii au avut sentimentul unui blocaj permanent, care le-a interzis o manifestare politică mai liberă, iar românii, în expresia popular-majoritară, au acuzat mereu un complot maghiar de diferite amplitudini. C.V. Tudor, să ne amintim, vorbea încă până în anul 2000 de o iminentă prăbuşire a frontierei de vest a ţării şi de anularea ordinii impuse după Primul Război Mondial. Spaima provocată de presupusa eficacitate a lobby-ului maghiar din SUA a funcţionat până târziu. Paradoxul teribil este că, în primele zile ale detestatului CFSN, cei care participau la deciziile statului aveau o viziune luminată asupra situaţiei şi propuseseră câteva măsuri raţionale, în timp ce în perioada catalogată ca democratică, de mai târziu, subiectul se prăbuşise în raţionamente conspiraţioniste.

Un lucru e clar: UDMR, cel puţin, nu a denunţat niciodată înţelegerile politice din 1990 şi cele mai mari îndrăzneli au fost extrase din declaraţia politică a românilor transilvăneni de la Alba Iulia din 1918. Ei au căutat să obţină un maxim de drepturi în interiorul documentelor fondatoare ale statului român. Naţionalismul tot mai ofensiv din Ungaria, deşi pe de o parte i-a fost de ajutor, a creat destule dificultăţi UDMR. Le-a fost uneori greu ungurilor din România să explice ce vor, când de la Budapesta se auzeau îndemnuri tot mai radicale.

Un alt lucru destul de limpede este că, în ce priveşte chestiunea maghiară, elita politică românescă nu s-a mai ridicat niciodată la înălţimea liderilor din 90. Agitaţia tulbure a Vetrei Româneşti şi a PUNR a tulburat apele pentru cel puţin două decenii.

Astăzi lucrurile arată destul de rău ca ambianţă publică chiar dacă sub aspect legal şi constituţional maghiarii au reuşit, încetul cu încetul, să obţină drepturi mai largi. Nu sunt tensiuni catastrofice, dar ungurii nu sunt priviţi totuşi ca cetăţeni cu egală legitimitate. Un ministru maghiar care să administreze „cultura românească” pare încă ceva nelalocul lui.

Toate partidele au adoptat din oportunism electoral un limbaj reticent din principiu la orice vine din zona maghiară, ceea ce nu a făcut decât să mărească distanţa faţă de majoritatea românească. În aceste condiţii ungurii nu au cu adevărat candidaţi preferaţi şi de aceea este foarte greu să anticipăm votul lor pe baza sensibilităţii etnice. Klaus Iohannis, un candidat ardelean, a adoptat o poziţie foarte românească la chestiunea autonomiei secuieşti, iar Victor Ponta a ştiut să limiteze naţionalismul agresiv al unor militanţi PSD şi să ofere UDMR satisfacţie în câteva chestiuni administrative. În aceste împrejurări, este posibil să asistăm la un vot mai divizat ca niciodată sau la un absenteism în creştere.